. . Afirmam într-un articol că războaiele mari, ca şi cutremurele mari, se întâmplă ciclic. Şi vedem acum că ultima „perioadă de graţie” a istoriei pentru omenire începe să intre în declin, căci lumea se pregăteşte din nou de război, însă acesta devine extrem de periculos şi pentru România, deoarece focarul se află la graniţele ţării şi deci războiul bate la uşa casei noastre.
Este de ajuns pentru a citi doar titlurile câtorva ştiri ale agenţiilor de presă, printre care cunoscuta AGERPRES, pentru a ne da seama de această realitate. Vom reproduce câteva: „Putin i-ar fi propus lui Merkel şi Hollande crearea unei noi Transnistrii în Ucraina”, „Rusia ar fi semnat un decret privind convocarea rezerviştilor”, „Producătorul de arme Kalaşnikov a revenit pe profit după şase ani de pierderi” şi altele de genul acesta apărute pe internet şi în presa internă şi internaţională.
Odată cu instalarea centrelor de comandă şi control ale NATO în mai multe ţări europene din zona conflictului din Ucraina, printre care şi România, Putin promite un răspuns „adecvat”, considerând aceasta o „provocare”. Şi chiar acum, în timp ce Merkel şi Hollande duc negocieri de pace cu Putin, tancurile ruseşti înaintează gata de luptă. Se pare că Rusia nu va ceda uşor. Atunci când unui „cuceritor” ambiţia şi vanitatea îi subjugă conştiinţa, acesta nu va abandona planurile sale şi va căuta mereu căi de a le realiza într-o formă sau alta.
Sursele spun că în conflictele din Ucraina până în prezent s-au raportat 4700 de victime, dar dacă adăugăm răniţii, familiile îndoliate, marile distrugeri provocate în sate şi oraşe şi inestimabilele pierderi culturale, ne dăm seama că toate aceste atrocităţi pot fi generate numai de minţi „bolnave”, de răbufnirile părţii animalice din fiinţa umană.
Dacă ar fi vorba doar de un simplu conflict local, poate că situaţia n-ar fi atât de gravă, dar când vrei să modifici graniţele ţărilor şi să rescrii istoria, lucrurile scapă de sub control, căci se implică şi alte state şi evenimentele se precipită spre un final sumbru, dacă ţinem seama de enorma putere de distrugere a armelor moderne. Cel mai îngrozitor lucru ar fi, desigur, recurgerea la armele nucleare, ori noi ştim că adversarul aflat pe punctul de a pierde lupta, în disperarea lui se foloseşte de tot ce are, deci şi de „ultima rezervă” sau „soluţia finală”.
Să sperăm însă că lumea nu va ajunge niciodată în această fază, deşi logica evenimentelor trecute şi prezente ne spune că un al treilea război mondial va fi inevitabil, dar întrebarea care ne frământă este că, într-un asemenea caz, câţi locuitori ai planetei vor mai scăpa vii şi ce va urma după?! Nenumăratele cărţi şi filme tratând acest subiect ne arată unul şi acelaşi lucru: după un eventual război planetar, omenirea rămasă se va reîntoarce la starea de sălbăticie şi va trebui s-o ia de la capăt. Cine doreşte acest lucru?!
Auzim că unii mai bogaţi şi-au luat deja măsuri de siguranţă construindu-şi adăposturi subterane, de fapt adevărate orăşele sub pământ în care să se poată refugia în caz de pericol maxim şi să reziste o perioadă mai îndelungată, însă nici măcar această elită a bogătaşilor lumii nu va putea scăpa de efectele devastatoare ale unui război nuclear, oricât s-ar ascunde sub pământ, căci Doamna cu Coasa îi va căuta şi „în gaură de şarpe” şi în cele din urmă îi va găsi. Aşadar, decât să se ascundă, mai bine şi-ar folosi banii pentru menţinerea păcii pe pământ şi pentru o mai bună înţelegeri între diversele neamuri trăitoare pe planetă.
Ultima ştire anunţă că la o recentă Conferinţă pentru securitate desfăşurată la München, Angela Merkel îşi exprima regretul de a nu fi putut încheia favorabil negocierile cu Putin: „Rusia arată lipsă de respect pentru pace şi integritate teritorială”. Şi acest lucru l-am putut constata cu toţii. Dar se ştie deja, din vremuri străvechi, că „cine seamănă vânt va culege furtună”. Din nefericire, încă mai sunt pe pământ destui „semănători de vânt” care fac ca ici şi colo să izbucnească furtuni, pentru că, aşa cum afirma dramaturgul norvegian Henrik Ibsen (1828-1906): „În noi se manifestă nu numai ceea ce am moştenit de la părinţi, dar şi toate conceptele învechite, credinţele şi aşa mai departe. Toate acestea nu sunt vii în noi, dar sunt adânc înrădăcinate şi nu putem să scăpăm de ele”, şi de aceea fiecare acţionează în funcţie de ceea ce ştie şi simte.
Pentru a schimba lucrurile pe pământ există un singur remediu adevărat: iubirea; aşa cum spune tot Ibsen: „În faţa iubirii, groaza şi întunericul nu au nicio putere”. Dar unii, şi din păcate şi dintre cei care hotărăsc soarta mulţimilor, sunt stăpâniţi doar de iubirea de sine şi de ai lor, şi nu de iubirea faţă de toţi semenii, şi de aceea ei vor încerca mereu să-şi impună voinţa şi să domine prin forţă. În aceste condiţii lumea mai are de aşteptat până când pacea universală se va institui pe planetă, însă într-o zi soarle libertăţii şi al bucuriei va străluci în mod egal pentru toţi.
Mihai Trifoi
