Atât timp cât vântul suflă favorabil în pânzele corăbiei tale şi aceasta saltă veselă pe valurile unei mări liniştite, te simţi fericit şi parcă nimic nu te tulbură, nimic nu-ţi stă în cale, dar ajunge ca din senin albastrul cerului tău paşnic şi paradisiac să fie acoperit de nori negri şi rafalele puternice ale unei furtuni neaşteptate să măture de pe punte pe tovarăşii de călătorie, ca toată liniştea şi fericirea de altădată să se risipească în negura vremii, iar tu să uiţi de toate şi să rămâi cu un singur gând disperat, cum să te salvezi!
În mica noastră călătorie pe „valurile vieţii”, vom încerca să pătrundem în esenţa unor cuvinte aparent banal de cunoscute, dar care ne pot face să înţelegem mai bine „jungla vieţii”.
La propriu, cuvântul „val,” înseamnă „mişcare ondulatorie care apare la suprafaţa unei întinderi de apă, datorată vântului, curenţilor maritimi, mareelor etc.”, dar şi „masă de apă care înaintează (sau dă impresia că înaintează) ridicându-se şi coborându-se la suprafaţa mării, a unui lac, a unui fluviu etc.”. Dar acest cuvânt fermecător de scurt nu este chiar lipsit de forţă, căci el intră ciudat de insidios în combinaţii cu alte surate ale sale, dând astfel naştere unor expresii extrem de profunde. De pildă una dintre ele, „în valuri” (sau „valuri-valuri”) ne duce cu gândul la succesivitatea şi intensitatea unei acţiuni: „cad săgeţile în valuri care şuieră,
. .
se toarnă” (M. Eminescu, Scrisoarea III). Dar aici nu ne vom referi la o bătălie oarecare, ci la una specială, când „valurile tinereţii”, adică, aşa cum ne spune dicţionarul, înseamnă tot felul de „întâmplări, incidente, încurcături pricinuite de impulsivitatea, entuziasmul şi lipsa de experienţă inerente tinereţii” care te duc cu ele mai departe spre etapa următoare a călătoriei şi te aruncă în „valurile vieţii” – etapa greutăţilor şi a încercărilor prin care trece cineva în viaţa, vicisitudinile vieţii. Numai că aici unii semeni de-ai noştri, precum surferii, plutesc în largul lor şi „se simt pe val”, deci în plină formă. Totuşi, cum nimic nu rămâne static vreme îndelungată, după ce-ai urcat pe val trebuie să şi cobori, iar coborâtul poate fi foarte ameţitor şi de multe ori nu mai ai puterea să urci din nou pe val, căci forţa ascensiunii scade, deoarece începi „să ai valuri cu cineva”, aceasta însemnând „a avea neplăceri, dificultăţi” cu cineva, ceea ce te împiedică să mai urci, şi dacă nu poţi urca, e normal că trebuie să cobori. Se înţelege că atunci, simţindu-te nemulţumit şi frustat, dar uneori şi cu „sabia lui Damocles deasupra capului”, începi şi tu „să faci valuri” celor care te împiedică, deci „să le pricinuieşti neajunsuri, necazuri, să le faci rău”, încercând astfel „să-ţi salvezi pielea”. Şi cum valurile mării seamănă cu „valurile vieţii”, putem sări direct din barca noastră în „valurile politicii româneşti actuale” şi să căutăm asemănări. În mod sigur ne vom umple tolba.
Dar cum bine zicea Eminescu în „Glossa” sa: „Ce e val ca valul trece”, să ne întoarcem puţin la „starea de după” şi să vedem ce se întâmplă. Şi ca să nu fim chiar singuri în observaţiile noastre, să ne însoţească o tristă interjecţie.
„Vai!” – venită din vremuri străvechi, această exclamaţie exprimă diferite reacţii, stări afective: durere, suferinţă, deznădejde, mâhnire, mirare, uimire, surpriză, chiar bucurie, plăcere şi altele. În combinaţie cu alte cuvinte formează expresii cu efect. De pildă, pentru a exprima un protest politicos sau pentru a înlătura prevenitor o îndoială, o rezervă a interlocutorului, se exclamă cu patos: „Vai de mine, ….!”. Când cineva reuşeşte, cu multă trudă, după multă osteneală, să rezolve o problemă, exclamă destul de mulţumit: „Cu chiu cu vai ( cu vai-nevoie) am reuşit să…”. Pentru a-şi exprima necazul, nemulţumirea, contrarierea faţă de o situaţie neplăcută, unii oameni folosesc expresia: „Vai de păcatele mele / noastre…!”. Pentru a exprima compătimirea faţă de cineva ajuns la necaz, omul exclamă: „Vai de el (ea, dânsul, dânsa, ei)” sau „Vai de capul lui, ei, lor…!”. Pentru a exprima participarea la suferinţa sau la necazul cuiva, se exclamă: „Vai (şi amar) de capul (sau de zilele, de mama, de sufletul etc.) lui, ei, lor…!”.
Pentru a exprima o situaţie foarte grea, neplăcută în care se poate afla cineva, cam cum ar fi cei plimbaţi pe la DNA în zilele noastre, se foloseşte expresia: „Vai (şi amar) de capul (de pielea, de viaţa, de sufletul etc.) lor…!”.
De fapt, pe vremea romanilor această interjecţie, intrată în alcătuirea unei expresii celebre, a căpătat conotaţii mai profunde, dar care sunt valabile şi astăzi pentru cei învinşi de sistem, cât şi pentru cei care au condus sistemul şi „erau pe val”, dar apoi căzând în dizgraţie au ajuns la rându-le „victime”. Pentru aceştia romanii au creat expresia: „Vae victis!”.
Cărţile spun că „în anul 390 î. Hr. un trib galic, condus de Brennus, a invadat şi a jefuit Roma. Pentru a-şi răscumpăra libertatea, romanii au consimţit să plătească o anumită cantitate de aur, pretinsă de gali. În timp ce se cântărea aurul, romanii s-au plâns că galii folosesc greutăţi false. Atunci Brennus a aruncat în cumpănă sabia sa, foarte grea, rostind cuvintele: „Vae victis” – „Vai celor învinşi!”, expresie a abuzului de putere”.
Aşadar, e bine ca atunci când eşti sus să te comporţi astfel, încât când vei ajunge jos să nu trebuiască alţii să te compătimească cu expresia: „Vai de viaţa lor!”
Mihai Trifoi
