Ne întrebăm adesea de ce, oricât ar munci oamenii, poporul rămâne mereu sărac? Aici ar trebui să percepem noţiunea „poporul” nu în sensul ei strict, ci cu referire la marea masă a populaţiei, căci cei care intră în „tagma jefuitorilor”, prin vrere şi fapte, căutând mereu să-l supună şi să-l exploateze, se situează deasupra acestuia, adică să nu se prea amestece cu gloata, doar când au nevoie de ea.
Într-un articol destul de recent apărut pe internet se comentează spusele premierului Victor Ponta la o conferinţă dedicată combaterii sărăciei. Printre altele, acesta afirma următoarele: „Sărăcia este o cauză a corupţiei, iar angajaţii din sistemul public sunt prost plătiţi spre deosebire de cei din instituţiile care îi controlează pe aceştia”. Inspirându-se dintr-un film „la modă” pe care l-a văzut de curând, „American Sniper”, şi în care este prezentată o societate care are oi, câini de pază şi lupi, premierul nostru conchide: „Noi avem câini de pază foarte buni, i-au cam omorât pe lupi, acum probabil că mor oile de foame şi rămânem doar cu câinii de pază”. Bine spus! Dar nu ştim dacă este şi bine gândit.
Se afirmă în amintitul articol că funcţionarii din ministere, adică „oile” sunt remuneraţi sub media din sistem, în timp ce angajaţii din instituţiile de control, adică „câinii de pază”, sunt plătiţi cu mult peste media salarială din sistem, aici mai intrând „şoferii, secretarele şi dactilografele”. Acum cititorilor nu le rămâne decât să dezlege enigma şi să tragă concluziile. Deci toată lumea cunoştea situaţia, dar nimeni nu făcea nimic ca s-o rezolve şi bietele „oiţe”, care, în afară de cele amintite de prin ministere, sunt mult mai multe pe tot întinsul patriei, trebuie să-şi ducă mai departe traiul înfometat şi să behăie a pustiu. Dar, totuşi, se aude un zvon de departe, ca un sunet de talangă, precum că există un plan european de diminuare a sărăciei în ţările membre, dar cu precădere în câteva căci celelalte stau bine mersi, şi că Guvernul român se gândeşte la o nouă grilă de salarizare, dar cum şi alte guverne anterioare s-au tot gândit şi-au moşit-o de mai multe ori, însă tot degeaba, „oile” noastre nu-şi pun mari speranţe nici în aceasta…
Şi totuşi ne întrebăm cum şi unde dispare o parte însemnată din bogăţia ţării şi de ce rămâne poporul sărac? Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom recurge tot la o ilustrare literară extrem de edificatoare, la o povestioară plină de învăţăminte despre o anume întâmplare petrecută într-o ţară „pierdută în legendă”, de acum câteva veacuri, dar care ni s-ar potrivi şi nouă ca o mânuşă, căci avem şi noi corupţii noştri chiar mai mari decât câinii de pază şi lupii, unii dintre ei schimbându-şi chiar acum domiciliul mai „la răcoare, căci soarele prea puternic, în lumina căruia au stat prea mult, i-a cam orbit”.
Mai precizăm faptul, pentru a nu fi acuzaţi de plagiat, că istorioara care urmează este preluată din Nr.66 al revistei „Cosmos”, Anul VII, ianuarie, unde în articolul „Târgoveţul cu mere”, de Cornel Nicula, p.10, apare inclusă tot sub formă de citat, şi noi am considerat că relatarea respectivă merită citită şi cunoscută de toată lumea. Aşadar, bucuraţi-vă de lectura ei:
[„Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”
Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.
Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îl luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă pentru tine mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.
Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”.
Primul străjer merse la stolnic căruia îi spuse: „M-am târguit şi cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac de mere!”.
Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.
Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.
Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.
Mai.marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm. Cinci mere pentru cinci galbeni. Scump, foarte scump! Şi, cu toate acestea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”]
Şi iată cum tot poporul este cel care suferă, iar „băieţii deştepţi”, înşiraţi în „lanţul slăbiciunilor” îşi măresc cu fiecare prilej veniturile, înşelându-se unii pe alţi şi, toţi la un loc, poporul.
Morala: Aşa se întâmplă când pui lupii să fie paznici la oi şi când capul nu ştie ce fac picioarele! Vai de cei aflaţi la capătul lanţului…
. .
Mihai Trifoi
