După cum marea majoritate a creştinilor cunosc, astăzi este o nouă Sărbătoare, numită Întâmpinarea Domnului. Ea marchează un eveniment biblic legat de Pruncul Iisus. La 40 de zile de la naşterea sa a fost dus la Templu de părinţi, aşa cum cerea vechea lege. Evenimentul este prăznuit de Biserica ortodoxă, cu această ocazie având loc şi Slujba de purificare a mamei.
Eveniment religios
Aşadar, în data de 2 februarie în fiecare an are loc la dată fixă evenimentul numit Întâmpinarea Domnului. Regula acelor vremuri impunea ca femeia ce a născut un prunc de parte bărbătească să nu păşească în Lăcaşul sfânt timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestui termen mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă un miel sau un porumbel, pentru sacrificiul purificării.
Pe lângă această semnificaţie biblică, de-a lungul timpului au apărut şi alte interpretări, multe laice, data amintită fiind cunoscută în ţara noastră şi ca Ziua Ursului, un prilej de a se anticipa evoluţia vremii pentru perioada următoare.
Conform profilului rubricii de faţă, vom insista asupra unor uzanţe şi rânduieli ale oamenilor simpli legate de acest moment calendaristic.
Ziua Ursului
De unde provine denumirea oarecum curioasă de Ziua Ursului? Există de mulţi ani în credinţa norodului ideea că la începutul lui Făurar, după două luni de hibernare, Moş Martin iese pentru scurt timp din bârlog. În funcţie de comportamentul său pe 2 februarie, superstiţia populară indică dacă vine mai repede primăvara sau dacă întârzie.
Oamenii au asociat schimbarea vremii cu modul imprevizibil în care reacţionează animalul acesta puternic şi periculos, de Ziua lui. Avem de-a face cu o vietate a codrului ce trăieşte şi în judeţul Covasna ( specia „Ursus arctos arctos”, adică ursul brun), care îşi vede de ale lui atunci când nu e provocat. Dacă însă este vorba de o ursoaică ce are pe lângă ea doi-trei pui mici, atunci riscul unui atac devastator asupra omului trebuie luat serios în calcul. Şi nu o dată s-au înregistrat situaţii dramatice, aşa cum am relatat la momentul respectiv în ziarul nostru.
Credinţe primitive
Pe vremuri, în naivitatea lor oamenii de la ţară considerau că pruncii lor pot fi la fel de sănătoşi şi puternici ca un urs, dacă în 2 februarie sunt unşi pe faţă şi pe mâini cu grăsime de urs procurată de la vânători. Persoanele bolnave de „sperietură” trebuiau afumate cu păr de urs. Unii mergeau şi mai departe, în semn de apreciere pentru acest impunător „rege al pădurilor din Carpaţi”, botezând-şi odraslele…Ursu sau Martin.
Acest mamifer puternic a fost considerat încă din vechime un animal-oracol, având un rol simbolic în percepţia populară, reacţia sa în această zi magică indicând adesea fără greş dacă vremea se va înrăutăţi sau nu, dacă iarna va mai dura sau va veni o primăvară timpurie.
Datina spune că pe 2 februarie în jurul prânzului, în caz că avem de-a face cu o zi senină, cu mult soare, e posibil ca ursul să iasă din bârlog. Dacă îşi vede umbra pe zăpadă, după care intră la loc şi se culcă, înseamnă că încă şase săptămâni mai ţine sezonul friguros! În caz că afară e timp înnourat şi nu-şi poate zări umbra, va mai zăbovi în aer liber, semn că iarna o să dispară cât de curând şi se va încălzi treptat.
Aşadar, dacă astăzi este cer senin este posibil ca Ursică să ne dea o veste nu prea grozavă, reintrând în culcuş pentru a-şi continua hibernarea, iar noi vom dârdâi….
Teamă şi respect
Izvoarele istorice arată că şi vechii daci aveau un cult pentru jivinele mari ale păsurii, precum urşii şi lupii, care erau priviţi cu teamă şi respect. Ele reprezentau animale sacre, prezente în felurite povestiri şi legende legate de viaţa acelor timpuri. Se ştie că urşii sunt omnivori, mâncând carne şi verdeţuri. Vânează felurite vietăţi, dar preferă mierea, chiar suportând înşepăturile albinelor deranjate din stup, apreciază fructele de pădure, ca zmeura, murele, afinele. Nu refuză nici perele, merele pădureţe, ciupercile, jirul.
Toamna se hrăneşte bine pentru a putea suporta perioada lungă de inactivitate care urmează pe timpul iernii. Deşi este considerat un prădator de talie mare, ursul nu trăieşte numai cu carne şi se atinge de mortăciuni, precum lupii.
Blana ursului este frumoasă, foarte deasă, fiind alcătuită din două rânduri de păr aspru, maroniu sau negru. Moş Martin este renumit pentru mirosul şi auzul său, având aceste simţuri dezvoltate, putând simţi omul şi de la o jumătate de km! Sunt însuşiri care îi sunt de mare folos în descoperirea surselor de hrană.
Trebuie ştiut că ursii atacă oamenii doar atunci când sunt provocaţi ori li se simt puii în pericol.
Leac băbesc
. .
Din vechime există multe obiceiuri, datini legate de existenţa ursului. Medicina populară utilizează şi azi cu succes grăsimea şi părul mamiferului, iar capul său împăiat şi blana constituie trofee vânătoreşti, având şi funcţie estetică în decorarea cabanelor montane, iar dinţii reprezentă talismane.
Concetăţenii în etate îşi amintesc anumite scene pitoreşti. Cu ani în urmă, prin comune şi sate puteau fi observate cete de ursari, ce dădeau spectacole şi făceau deliciul privitorilor, mai cu seamă al prichindeilor.
„În copilăria mea venea câte o şatră de ţigani, aducând cu ei un urs dresat. Făceau hărmălaie, băteau în tobe, cântau la vioară şi mergeau din loc în loc oferind spectacole pe uliţă pentru câţiva bănuţi şi de-ale gurii, ne-a povestit nenea Gheorghiţă Boriceanu, din Floroaia. Aveau urşi bruni domesticiţi, crescuţi de pui, legaţi cu un lanţ să nu fugă sau să facă rău. Pentru toată lumea constituia o mare distracţie momentul când apăreau ursarii prin părţile acestea. Existau şi superstiţii: cine visa în noaptea premergătoare Zilei Ursului un exemplar frumos, credea că-i va merge bine. Fetele nemăritate aveau parte de peţitorii, iar băieţii făceau armata uşoară. De asemenea, exista un obicei de tratament primitiv, un fel de leac băbesc numit semnificativ «Călcatul ursului», care se zice că era folositor în cazul durerilor de spate şi şale. Ştiu şi eu…”.
Astăzi este şi „Ziua Cârtiţei” în Statele Unite
Nu doar în ţara noastră, ci în multe părţi ale Europei, mai cu seamă în rândul nordicilor, există obiceiul observării comportamentului lui Moş Martin în această zi. Însă cel mai popular personaj din această poveste cu iz meteorologic nu este un urs, ci o… cârtiţă – un mic rozător foarte popular în America. Se numeşte Phil are darul de a prezice vremea pentru săptămânile ce vin.
De peste un secol, în fiecare dimineaţă de 2 februarie are loc un show, în ultimii ani dvenind extrem de mediatizat, desfăşurându-se în prezenţa camerelor de filmat şi a unui numeros public. Cârtiţa Phil este scoasă din cuşcă în văzul mulţimii. Dacă îşi vede umbra şi fuge înapoi la adăpost, este un indiciu că iarna va mai dura. În schimb, dacă petrece mai mult timp alături de miile de oameni veniţi la spectacolul „live”, primăvara se apropie cu paşi repezi. Acest obicei este aşteptat cu nerăbdare an de an, fiind luat în serios de naivi şi persiflat de lucizi, dar intrat solid în folclorul american.
Se pare că povestea provine de la imigranţii nemţi veniţi în Lumea Nouă cu peste două secole în urmă. Primul animal întâlnit de ei în pădure, la începutul lunii februarie, a fost un sobol abia ieşit dintr-un muşuroi. Aducându-şi aminte de felul în care prognozau venirea primăverii din ţara lor de baştină, au procedat la fel cu mica vietate. Numele îi provine de la un şef de trib indian din zona Pennsylvania, King Philip, prescurtat, Phil.
…Şi uite aşa, în epoca zborurilor intergalactice şi a computerilor performante s-a ajuns, şi peste Ocean, la cea mai rudimentară prognoză meteo! Fireşte, privită cu detaşare de către specialiştii în domeniu…
Oare va fi respectată tradiţia?
…Să vedem, dragi prieteni, ce figură ne vor face astăzi Moş Martin – ursul nostru carpatin, şi Phil – cârtiţa americană: îşi vor vedea umbra, se va respecta sau nu tradiţia ancestrală?
Eu cred că da.
Horia C. Deliu
