Într-adevăr, precum afirmam într-unul dintre articolele publicate, în genele sale omul încă mai are ceva rămăşiţe din trăsăturile animalului, ca de exemplu simţul imitaţiei observat la primate, şi tocmai de aceea vedem pe străzile Copenhagăi şi ale altor capitale europene personaje-mim de profesie, care-şi interpretează rolul cu atâta măiestrie încât mulţi trecători rămân surprinşi văzând cum „statuile” la care privesc uimiţi prind deodată viaţă şi se mişcă. Dar mai vedem acest simţ al imitaţiei şi în arta interpretării dramatice, şi chiar ne place.
Numai că simţul imitaţiei nu serveşte întotdeauna doar scopurilor pur profesionale, ci el a pătruns în viaţa socială mult mai adânc, pornind de la „arta plagiatului” şi ajungând la „dulci nebunii colective”, manifestându-se astfel într-o „joacă de oameni mari”, dar trădând şi o anumită nuanţă de neseriozitate, pentru că, nu-i aşa? nu putem fi mereu serioşi, viaţa n-ar mai fi interesantă.
Anul care de-abia a început i-a făcut pe câţiva curajoşi să se azvârle de Bobotează în apele reci ale Dunării sau în alte ape, pentru a aduce „crucea sfinţită” aruncată acolo. Dar să zicem că acesta este un „gest religios tradiţional”. În altă parte însă mai mulţi „nebuni” se dezbracă şi fac baie în apele îngheţate sau în zăpadă, în plină iarnă geroasă, pentru a-şi arăta astfel vitejia. În Australia, unde semenii noştri nu mai pot de atâta căldură, mai e obiceiul ca un iniţiator să se arunce dezbrăcat pe bicicletă şi, urmat de o mulţime de imitatori, să pedaleze pe străzile aglomerate ale oraşului, oferind publicului spectacolul mai mult sau mai puţin graţios al costumelor Adamilor şi Evelor zilelor noastre. Adevărate genii, ce mai! Şi ca în România dragostea să nu mai fie atât de banal sărbătorită prin vechea tradiţie a Dragobetelor, ce s-au gândit unii mai deştepţi, nici mai mult nici mai puţin decât la o imitaţie de import, şi-atunci au adus-o pe meleagurile mioritice pe ingrata Valentine’s Day, că de, „aşa ne stă bine”, doar suntem „mai moderni” imitându-i pe alţii.
Să ne întoarcem însă la găselniţe şi mai „moderne”! N-a trecut bine nebunia „Ice Bucket Challenge”, când imitatorii noştri au început să-şi toarne în cap, dar tot degeaba, găleţile cu apă îngheţată, că o altă isterie începe să pătrundă în viaţa poporului nostru, ca şi cum n-am avea destule pe cap. Însă acum nu mai e vorba de cap, ci de picioare, şi ştiţi şi dumneavoastră zicala că „Unde nu-i cap, vai de picioare”! Cică oamenilor noştri mai cu stea în frunte le-a venit ideea de a-i imita pe yankei şi într-una din zile să intre în metrou „fără pantaloni”. Vă daţi seama ce treabă serioasă! Păi n-ar fi mai bine să ieşim cu toţii în stradă aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu?! Dacă nu ne mai trebuie pantaloni, la ce ne-ar fi de folos şi celelalte haine? Şi uite-aşa, tot imitându-i pe alţii vom ajunge înapoi în codri şi jungle ori prin savane şi stepe, în spaţii mai deschise, unde om cu om se întâlneşte mai rar şi deci n-are de ce se ruşina dacă umblă dezbrăcat. Sau cine ştie, poate ne apropiem din nou de Grădina Raiului; se spune că Dumnezeu, după ce i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a lăsat să trăiască fericiţi în acea grădină, dar ei au încălcat porunca dumnezeiască şi au gustat din pomul cunoaşterii, aşa că Dumnezeu i-a alungat pe aceşti nesupuşi. Şi când cei doi s-au trezit subit într-o altă lume, necunoscută, şi şi-au descoperit goliciunea, deodată s-au ruşinat şi s-au acoperit repede cu nişte frunze din apropiere, apoi cu timpul au învăţat să-şi facă haine şi să-şi schimbe viaţa. Se pare însă că acum fenomenul începe să se manifeste invers, întâi ne dăm jos pantalonii când intrăm în metrou, apoi, când sunt promoţii speciale la haine prin marile magazine, ne înghesuim cu toţii complet goi, să prindem vreo rochie de mireasă sau vreun frac la mare reducere, şi tot aşa până când nu mai rămânem cu nimic pe noi şi ne întoarcem în Grădina Raiului, bineînţeles, dacă vom mai fi primiţi, după câte rele am făcut pe pământ…
. .
Şi astfel, dintr-o imitaţie în alta, pe zi ce trece omul se prosteşte, în loc să se cuminţească şi să imite faptele cele bune, altruismul binefăcătorilor, iubirea de semeni şi dorinţa de pace. De atâta imitaţie unii oameni au trecut de la bâta cu care mânau oile prin deşert la unelte mai sofisticate de tip Kalaşnikov şi, crezându-se mici dumnezei cu drept de viaţă şi de moarte asupra altora, au început să împartă gloanţele terorii celor care nu i-au putut recunoaşte ca atare. Şi la aceşti imitatori simţul imitaţiei este foarte dezvoltat, pentru că Binele nu poate fi lăsat să se răspândească liber pe Pământ, şi atunci apar tot felul de imitatori ai Răului pentru, zic ei cu neruşinare, a păstra balanţa.
Oameni buni, staţi cu mintea trează şi feriţi-vă de imitatorii cu gânduri necurate!
Mihai Trifoi
