Conform dicţionarului căsătoria reprezintă, din punct de vedere laic, o „unire legalizată a unui bărbat cu o femeie”, iar din punct de vedere religios, „o ceremonie religioasă cu prilejul acestei uniri”. Ea are drept scop un trai comun, conjugal, în vederea întemeierii unei familii.

 

     Acest eveniment important din viaţa omului are, sau ar trebui să aibă, şi un caracter sacru, realizându-se prin aşa-numita „căsătorie religioasă”, care ar trebui să impună cuplurilor respect şi credinţă faţă de actul unirii şi de viaţa în comun a celor doi şi a urmaşilor acestora.

     Acuma noi nu ştim dacă Adam şi Eva au fost căsătoriţi sau nu şi dacă au avut naşi. De la acele vremuri au trecut milenii şi s-a născut o lume întreagă, o lume care a progresat enorm, dar nu destul. De-a lungul timpului căsătoria a îmbrăcat multe forme, în funcţie de zona geaografică unde se desfăşura, iar ceremonialul în sine s-a diversificat  şi el în funcţie de comunităţi.

. .

     În general, la baza căsătoriei s-ar cuveni să stea sentimentele de iubire, respect şi devotament, dar nu se întâmplă mereu astfel. Multe dintre căsătorii nu reprezintă altceva decât „o afacere”, un mijloc de parvenire sau îmbogăţire, şi atunci căsătoria devine falsă. Alteori intervine incompatibilitatea în cuplul conjugal şi căsătoria nu durează prea mult ori dacă durează, ea devine chinuitoare, sfârşind în trădări, loviri sau chiar moarte. Dar se mai întâmplă şi  grozăvii demenţiale atunci când unul din soţi sau ambii sunt stăpâniţi de morbul satanic al geloziei nejustificate. Toate acestea şi multe altele intră în „zona căsătoriilor nefericite” cum ar spune Martinus. Totuşi scopul nostru nu este de a face un tratat despre actul căsătoriei, ci de a scoate în evidenţă un anumit aspect din viaţa zilelor noastre, legat de acest subiect.

     Dacă Adam şi Eva, conform Bibliei, primii oameni pământeni, erau naturali, adamii şi evele de azi au devenit aproape „artificiali”, cel puţin în sentimente, căci ei întemeiază şi destramă familii pe bandă rulantă. O mahmuţeană şi un prigoană care se căsătoresc „din pasiune”, apoi se separă de vreo şapte ori şi divorţează de vreo patru într-o jumătate de viaţă numai cuplu conjugal nu poate fi numit, poate doar cuplu de paradă. Bunăstarea făurită pe o cale sau alta, viaţa de carnaval şi atracţia scenei au făcut din acest cuplu personaje de bâlci, şi publicului îi este greu să înţeleagă dacă tot acest „joc nebunesc” de-a căsătoria este gândit doar pentru a se menţine în atenţia televiziunilor şi publicului avid de senzaţie sau pur şi simplu ei se arată a fi ceea ce sunt de fapt. Şi totuşi drama nesfârşită a copiilor, care trebuie să se împartă între „mami” şi „tati”, cine o mai bagă în seamă? Şi te gândeşti că aceşti oameni maturi, în calitate de părinţi, ar trebui să fie exemple pentru cei pe care i-au adus pe lume. Şi nu este aceasta o totală lipsă de seriozitate şi responsabilitate, şi o educaţie proastă dată minorilor, care crescând vor încerca şi ei să-şi imite părinţii?!

     Dacă ar fi vorba doar de exemplul de mai sus, n-ar fi o tragedie, dar din păcate în societatea noastră modernă şi tehnologizată, această stare de lucruri tinde să se generalizeze, mai ales în pătura îmbogăţiţilor pe nemeritate. Începând de la columbeni şi monici şi până la nababii fotbalului, şirul căsătoriilor ca moft se întinde la nesfârşit hrănind televiziunile doritoare de bârfe şi excentricităţi şi dând poporului nostru, care totuşi mai păstrează, cel puţin în mediul rural, decenţa unor căsătorii tradiţionale şi durabile, un exemplu de prost gust şi îngustime de minte. Feriţi-vă, Doamne, de aşa mergători spre pierzania sufletului!

     În toate lucrurile ar trebui să păstrăm măsura, dar lăcomia, mândria, înfumurarea, setea de senzaţional, lupta pentru îmbogăţire şi mărire, orgoliul, invidia şi alte rele ieşite din „cutia Pandorei” nu ne lasă să dormim liniştiţi şi să trăim normal, ci ne transformă în ceea ce nu suntem sau în ceea ce n-am vrea să fim şi jucăm un rol care n-ar trebui să fie al nostru, iar în cele din urmă ajungem să înţelegem sensul adevărat al expresiei „deşertăciunea deşertăciunilor” şi apoi, când plecăm capul a smerenie, deja e prea târziu, căci răul a fost înfăptuit.

     Dar nu vă faceţi probleme, continuaţi-vă liniştiţi drumul, căci atunci când Lumea actuală îşi va fi săpat singură groapa, ea se va sfârşi şi un alt Adam şi o altă Evă naturali vor crea o alta Lume, poate mai bună…

                                                                                                                            (Mihai Trifoi)

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail