Orgoliul este un sentiment uman. În accepţia vocabularului acesta înseamnă: „părere exagerat de bună despre sine, despre valoarea sa ori despre situaţia sa socială; îngâmfare trufie; sentiment al demnităţii personale”.
E bine să ai puţin orgoliu, e bine să ai o părere pozitivă despre sine, atât timp cât aceasta nu întrece măsura şi nu iese în evidenţă sub forma trufiei şi îngâmfării. Mai grav este atunci când orgoliul se combină cu setea de putere şi mărire, care-l duc pe om adesea la fapte necugetate sau reprobabile, căci orgoliosul prinde curajul nebunului şi nu-i mai pasă de nimic, uită lumea din jur şi se vede numai pe sine, dar lucrul acesta pe mulţi i-a pierdut.
Umanistul englez Thomas More (1478-1535), om de stat şi scriitor, autorul lucrării „Utopia” şi al „Istoriei regelui Richard al III-lea”, compară acest sentiment cu un şarpe otrăvit: „Orgoliul şi setea de faimă deşartă şi de putere, iată şarpele otrăvit care, odată ce a pătruns în inimile demnitarilor, îşi face acolo casă până când distruge totul, prin izolare şi învrăjbire: fiindcă fiecare tinde să fie, mai întâi, al doilea după primul, pe urmă egalul celui dintâi şi, în cele din urmă, cel mai important şi mai presus ca primul”. Şi nu putem spune că astfel de situaţii nu vedem şi în viaţa socială şi politică a zilelor noastre. Unii oameni îşi pierd cumpătarea şi obiectivitatea şi, mânaţi de orgoliu, ambiţie şi sete de putere, adesea uită cine sunt în realitate şi vor să fie cine nu sunt, precum o spune mai plastic un alt gânditor, filozoful şi moralistul francez Michel de Montaigne (1533-1592): „Ştiinţa de a te manifesta în esenţa ta naturală e semnul desăvârşirii şi o calitate aproape divină. Noi tindem să fim altcineva, fără să dorim să ne cercetăm amănunţit propria fiinţă, şi ieşim din graniţele noastre proprii, fără să ştim de ce suntem cu adevărat în stare. N-are rost să ne înălţăm pe catalige, fiindcă şi pe catalige, tot cu ajutorul propriilor picioare trebuie să ne deplasăm. Şi chiar şi pe cel mai înalt dintre tronurile din lume, tot pe fund ne aşezăm”.
Chiar şi istoria faptelor recente ne arată adevărul celor afirmate mai sus. Cunoaştem cu toţii cum unul dintre politicienii noştri guralivi s-a cocoţat până în scaunul cel mai înalt, fiind chiar „preşedinte interimar” pentru o perioadă, apoi brusc au urmat căderile zdrobitoare din funcţiile de preşedinte de ţară, de Senat şi de partid. Ori acest lucru ce dovedeşte decât faptul că, neputând să păstreze aceste funcţii, înseamnă că nu le-a meritat, iar orgoliul şi setea de putere i-au făcut mai mult rău decât bine, căci aşa cum afirma politicianul englez Winston Churchill (1874-1965): „Politica este la fel de riscantă ca şi războiul. Ba chiar mult mai periculoasă. La război eşti ucis doar o dată, iar în politică – de mai multe ori”.
. .
Pentru cei orgolioşi, omul de ştiinţă şi filozoful englez Roger Bacon (1214-1294) are un sfat: „Furnica este o creatură înţeleaptă în sine, dar este dăunătoare în livadă sau în grădină. La fel, oamenii peste măsură de orgolioşi sunt dăunători societăţii. Alege calea de mijloc raţională între orgoliu şi datorie faţă de societate”.
Adesea oamenii se lasă purtaţi de val şi se înalţă peste măsură, dar apoi, precum e legea firii, urmează căderea, ca la surfing, însă pe cei insuficient pregătiţi îi înghit apele. Puterea, ca şi ştiinţa, e bună dacă ştii s-o stăpâneşti. Chiar şi în viaţa cotidiană, nenumărate accidente pe şoselele României se întâmplă pentru că cei care conduc nu stăpânesc suficient de bine caii-putere, pentru că orgoliul şi beţia puterii îi pierd şi pe aceştia.
Aşadar, toate cu măsură, cu raţiune şi cu bună/ştiinţă, căci ce e prea mult şi necugetat mai mult strică decât repară…
Mihai Trifoi
