I-au trecut prin mână o mulțime de blănuri și piei, din care a făcut haine și alte obiecte care au ajuns și peste hotare. Duce mai departe un meșteșug din familie și atât dragă îi este această activitate, încât dacă ar fi să o ia de la capăt, ar porni pe același drum.
Meșteșug cu tradiție…
L-am găsit pe blănarul Császár Gábor în atelierul său din Sfântu Gheorghe, lucrând, alături de soția sa, Aranka, așa cum o face de o viață. „Suntem a treia generație…și bunicii și părinții mei au avut aceeași ocupație, și noi avem această activitate”, mi-a spus blănarul.
În odaie, atenția îmi este atrasă de mașinile de cusut, blănurile, cojocelele așezate pe umerașe și căciulile de pe suporturi. O sobă „toarce” și parcă îndeamnă la continuarea poveștii: „Asta este casa în care am crescut, numai că Ceaușescu a vrut să o demoleze și am cumpărat la Țufalău un teren și timp de 18 ani am construit o casă în care să facem un atelier, dar până când a fost gata, a venit Revoluția, s-a schimbat regimul și așa am rămas și cu atelierul de aici, atelier care funcționează din 1974, dar atunci, era ca și Cooperativă…în casa noastră era atelierul Cooperativei de atunci”, îmi povestesc soții Császár. De atunci, fac naveta în fiecare zi de la Țufalău, la atelierul din Sfântu Gheorghe, și deși nu este mereu ușor, cei doi soți nu ar vrea să se dedice unei alte activități. După zeci de ani de muncă, lucrează cu același drag de la început. Vorbesc cu pasiune despre această meserie și în fiecare obiect care iese din mâna lor, își lasă o parte din suflet.
Pasiune pentru meserie…
Blănarul Császár Gábor a fost atras de această meserie din copilărie, iar de la vârsta de 14 ani a plecat la Iași pentru a urma cursurile școlii profesionale.
„Și nu s-au plâns părinții că este atât de departe. I-au zis: <<da, fă-te blănar, du-te la Iași și acolo faci școala de trei ani, profesională>>…atunci era și partea de practică. Acasă făcea partea de practică și în Iași a terminat școala profesională cu media aproape de 10”, ne-a spus soția Aranka.
După terminarea cursurilor școlii profesionale, i s-a oferit șansa să rămână la Iași, însă dorul de părinți și dragul de Aranka, i-au purtat pașii înapoi, acasă: „Erau tineri de la Arad, Sibiu, Brașov, acolo… Numai la Iași era școala profesională. Era singura din țară, și era greu să intri… învățai chimie, fizică, de toate… Țin și acum legătura cu niște profesori și am învățat meseria de așa calitate… Cei de acolo au vrut să-mi facă un atelier ca să lucrez pentru școală. Dar era Aranka aici și mă trăgeau rădăcinile”, povestește Császár Gábor .
„Dar profesorul lui, de la Iași, după 40 de ani l-a vizitat la Țufalău. Ne-a căutat și așa ne-am bucurat unii de ceilalți. Chiar era în trecere de la Iași și a zis <<Mă opresc la Sfântu Gheorghe și te caut…>>. Au fost alte vremuri… tineretul era învățat meserie așa … din suflet… învățau și din cărți, dar și lucrând cu mâna lor”, completează soția sa, Aranka.
Cu mare drag ar vrea cei doi soți să le insufle și altora pasiunea pentru această meserie. Fiul lor are altă profesie. „Este un foarte bun mecanic auto”, mi-au spus soții Csaszar, cu ochii sclipind de bucurie și chipul luminând.
„Meseria se fură…”
O vreme, la atelierul lui Császár Gábor au venit și ucenici, însă astăzi, tinerii nu par să mai fie atrași să deslușească tainele acestui meșteșug.
„Tot felul de mașinării avem, am și inventat… iar dacă noi ajungem la bătrânețe, închidem atelierul (…) Am avut și ucenici. Acum nu avem. I-am zis odată unui ucenic: <<Meseria are multe secrete și acestea trebuie furate, deci, meseria se fură!>>. El nu meseria a furat-o … A furat patru piei (…). Am lua și astăzi ucenici, dar nimeni nu vrea să vină. Problema este că dacă vine cineva să lucreze aici, mă întreabă doar: <<Cu cât mă plătești aici?>> , iar eu pot să-i răspund: <<Dar, ce ai făcut ca să pot să te plătesc?>>. Eu i-aș învăța pe gratis să lucreze, dar nimeni nu vrea (…) Dacă aș avea cui, eu aș merge să predau… am diplomă…e păcat… (…). Înainte, un ucenic lucra trei ani de zile lângă meșter. În al treilea an trebuia să plece în străinătate, singur, fără maistru, să se descurce și atunci se putea întoarce să-și deschidă atelier”, spune blănarul Császár Gábor .
„Este foarte mult de lucru și nu e mereu ușor (…) Dar noi credem că atunci ești om adevărat, când din mâinile tale a ieșit ceva, când poți să spui: <<Uite, lucrul ăsta l-am făcut cu mâna mea>>. Atunci ești cineva (…). Meseria asta nu se învață de pe-o zi pe alta, cu asta lucrezi, simți… cred că dacă acum am chema un tânăr doar să se uite, nu ar veni”, completează soția sa.
„Fiecare obiect, lucrat ca un artist”
. .
Meseria nu este una ușoară. Mâinile obosesc, ochii obosesc; uneori se lucrează afară, în frig, iar vremurile s-au schimbat și nici clienții și comenzile nu mai sunt cum au fost. Cu toate acestea, cei doi soți lucrează și acum cu aceeași pasiune, pasiune ce depășește orice dificultate: „Noi lucrăm 16 ore pe zi. Și acum, dacă ar fi să o luăm de la început, tot asta am face. Nu vrem să facem altceva”, mărturisește Császár Gábor .
„Fiecare obiect, fiecare bucată trebuie să o lucrezi ca un artist. Nu există una la fel ca cealaltă… Nu facem lucruri la fel, să ne săturăm… azi facem o căciulă, mâine o haină… Trebuie să te gândești cum să te apuci de treabă, să reușești să faci ceva frumos … nu avem un șablon … este o meserie interesantă”, spune soția Aranka.
Între timp, Császár Gábor îmi arată un album cu poze, cu diverse obiecte lucrate de-a lungul timpului. Veste, trofee de animale (reconstruite cu precizie), căciuli, blănuri, mănuși, toate superbe, diverse obiecte ornamentale … sunt numai o parte dintre cele lucrate de cei doi soți… Nu există cerință care să nu poată fi îndeplinită, iar respectul față de cei care le calcă pragul atelierului este foarte important.
„În fiecare zi lucrăm altceva… lucrăm începând de la nurcă, piele de șarpe, blană de urs, de căprioară, de toate… facem și piei mici și piei mari, și de vânat și de animal de casă… orice. (…).Nu am primit nicio reclamație în 40 de ani… ne ținem de cuvânt… dacă am promis că sunăm clientul, sunăm, dacă am promis că peste o săptămână va fi gata, atunci va fi gata… ne ținem de cuvânt. Este foarte important să te ții de cuvânt în fața oamenilor (…). Facem orice, de la geantă de șarpe, reparații, până la pus la cizme blană
Lucrează la comandă, iar materialul, de cele mai multe ori, îl aduce clientul. Obiectele create de mâinile celor doi soți au ajuns și peste hotare: de nurcă (…). Am argăsit și piele de șarpe cu clopoței…nu există să spunem că „asta nu putem” ”, spun cei doi.
„Am avut clienți din Scoția, Anglia, Germania, dar și de aici din zonă, de la Arcuș, Valea Crișului, și foarte bogați și foarte săraci… noi nu facem diferența între oameni …ne purtăm cu toți la fel. Pentru fiecare muncim cu plăcere”, spun soții Csaszar.
„În anii `70 am argăsit anual 15.000 de piei… astăzi, cam 30 de bucăți, anual”, spune Császár Gábor .
Vremurile s-au schimbat
„E păcat că acum nu putem prețui ce avem. Înainte, la țară, când era jupuit un animal, era imediat sărat, era pus deoparte, uscat, dus la blănar și făceau ceva …Acum, jupoaie animalele și aruncă la câine resturile. Nu e prețuit ce avem”, spune soția, Aranka.
„Acum oamenii mai aduc câte o blană pe care o au din Germania sau din second hand, să mai adăugăm ceva, să mai modificăm ceva.. nimeni nu mai vrea să își facă o haină care să merite, care să îi țină.. (…). Trebuie să avem ochii deschiși, să vedem și ce e lângă noi (…). Înainte, ciobanii noștri aveau șube (…). Acum animalele vii sunt exportate (…), materia primă se irosește”, continuă aceasta.
Planuri de viitor
Cei doi soți au în plan să își deschidă o crescătorie de cincila și au făcut demersuri în acest sens, iar în primăvară speră să pună acest proiect pe picioare.
Gânduri pentru noul an…
Și fiindcă ne apropiem de luna decembrie, i-am întrebat pe cei doi soți ce își doresc de la anul care vine. Cu ochii sclipind, mi-au răspuns: „Să avem sănătate și să putem să ne continuăm activitatea…”.
Ana Alina Costache
