Constituirea primelor state feudale pe teritoriile locuite de urmaşii daco-romanilor şi activitatea remarcabilă a conducătorilor acestora din acele timpuri le-au impus ca forţe politice şi militare de o necontestată importanţă.
Mai ales după apariţia turcilor în sud-estul Europei, atât Răsăritul, unde se dezvoltă marele imperiu al lui Tamerlan cât şi Apusul, (Statul papal, Veneţia, sacrul imperiu romano-german) încep să acorde o atenţie din ce în ce mai mare acestui popor căutând, prin diverşi emisari sau călători să-i cunoască în mod real personalitatea, teritoriul, limba, originile sale.
Una din primele expuneri de această natură a fost făcută, în 1404, de un emisar al lui Tamerlan. Acesta prezintă cele două principate române- Moldova şi Muntenia- sub un singur nume „Valaquia” şi menţionează că „locuitorii de aici au o limbă a lor, aproape de latină şi după cum se povesteşte se trag din romani” .
Si mai accentuat este subliniată originea latină a limbii române în scrierile unor renumiţi umanişti italieni din sec.XV. Astfel, un anume Poggio Braciolini relevă (1451 ) continuitatea poporului român la nord de Dunăre şi Carpaţi. În 1489, Papa Pius al II-lea, bazat pe relatările numeroşilor săi misionari în Sud-Estul Europei, scrie că „ românii (Valahii ), alături de care trăiesc şi saşi şi secui, sânt de neam italic. Mai departe el subliniază „…marele beliduce Ioan de Hunedoara (Ioan Huniade ) a sporit nu atât gloria ungurilor cât pe a românilor din care se născuse …”.
Unele din cele mai însufleţite şi mai ferme constatări şi afirmaţii cu privire la români aparţin lui Bonfinius, diplomat şi secretar al reginei Beatrice, soţia lui Matei Corvin, care, în 1543 scria la Buda : „Românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor care, deşi s-a aflat în mijlocul unor neamuri barbare, nu a putut fi răpusă… înecată sub valul de barbari…locuitorii de aici mai exaltă, totuşi, limba română şi ca să nu o părăsească nicidecum se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii cât a limbii „ . Si mai departe „…Transilvania a fost odinioară o parte a Daciei ea fiind încinsă acum de cele două Valahii (Ţara Românească şi Moldova ). Amândouă, împreună cu Transilvania ocupă acea parte a Europei care, odinioară, a fost Dacia „.
Ceea ce trebuie subliniat la toţi umaniştii italieni din perioada respectivă este constatarea că acest popor era prezent, cum a fost de-alungul atâtor veacuri şi până la ei, pe întreg teritoriul vechii Dacii, Transilvania, Valahia şi Moldova nefiind altceva decât părţi ale acesteia.
Starea de fapt a fost consfinţită şi printr-o hartă italiană, apărută în 1453, în care Dacia, ca teritoriu, este reprezentată prin cele trei ţări româneşti numite de autor :Valahia (Transilvania), Vlahia (Ţara Românească), Volahia (Moldova), ele înfăţişând o singură unitate teritorială.
Pornind de la realităţile concrete, romanitatea şi unitatea poporului român a fost relevată în sec.XV şi începutul celui de al XVI-lea nu numai de umaniştii italieni ci şi de alţi diferiţi istorici—greci, germani, poloni etc. Astfel, Laonic Chalcocondil, considerat de N. Iorga drept cel mai însemnat cronicar grec al timpului, menţiona (prin 1470 ) existenţa celor trei mari provincii istorice ale românilor : Pronodacia (Transilvania), Bogdania (Moldova ) şi „Ţara de la Istru” (Ţara Românescă), toate trei având aceeaşi limbă.
. .
________________________________________________________________________
O scriere extrem de cunoscută în lumea germană şi apoi în mai toată Europa (a fost tipărită şi în limbile italiană -1548, franceză-1552, engleză- 1552, în zeci de ediţii ), a fost cea a renumitului cosmograf Sebastian Miuntzer. Acesta afirmă că vechea Dacie a fost împărţită în mai multe ţări, printre care Ţara Românescă, Transilvania, Moldova. Din acceaşi lume germană s-a ridicat şi umanistul morav Stefan Taurinius (Stieroechsel ) fost vicar al episcopiei Transilvaniei care, descriind (1519 ) oraşele şi locurile Transilvaniei, arată că „…de aici sunt Valacii, locuitorii Vlaciei, pe care vulgus (lumea ) îi numeşte Valahi”.El afirmă că „.. Transilvania este Dacia de odinioară”.
Cele mai exacte şi mai amănunţite, de până atunci, informaţii şi cunoştinţe asupra unităţii de limbă, neam şi religie a poporului român aparţin lui Nicolaus Olahus, fost secretar al regelui Ludovic al-II-lea, apoi secretar şi consilier politic al regelui Ferdinand I, episcop de Zagreb, mitropolit primat al Ungariei, iar din 1562 regent al Ungariei. În 1537 el publică o amplă lucrare istorico-etnografică asupra Ungariei, în care precizează „ …Dacia este partea de dincolo de Tisa, menţionată odinioară de Ptolemeu…Ea cuprinde ţările :Valahia Mare, care se numeşte Tara Românească (Transalpina ), Moldova, Transilvania, Maramureşul, Tara din Someşuri, Crişana, Nyir (porţiuni din actualele jud.Bihor şi Sălaj ), Ţara dintre Timişuri … Românii din Transilvania sunt, după tradiţie colonii ale romanilor…dovadă, au multe puncte comune cu vorbirea romană…..alături de ei locuiesc şi maghiari, secui, saşi..”.
Un alt istoric, sas de origine, Georg Reicherstoffer scrie în Chorographia Transilvaniae
„…saşii , secui şi ungurii locuiesc printre români, care sunt băştinaşi ai acestor provincii …”. Episcopul de Pecs şi apoi cardinal şi vicerege al Ungariei, Anton Verancici, originar din Dalmaţia, vede Dacia în mod unitar, teritoriului ei aparţinând atât Transilvania cât şi Moldova şi Ţara Românescă. Poporul care locuieşte aceste pământuri în vremea noastră, spune el, este cel al valahilor care îşi trag originea de la romani, deşi cu un nume mult schimbat. Si mai departe „… în raport cu celelalte naţiuni (în sens juridic), secuii, ungurii şi saşii, românii nu au nici-o libertate, nici-o nobilime, nici un drept al lor…fiind iobagi ai ungurilor…”.
Relativ la originea, limba şi unitatea românilor se poate face apel şi la referinţele unor umanişti francezi, printre care Pierre Sergent, Martin Fumee Andre Thevet, Pierre Lescalopier. Cea mai importantă mărturie franceză de această natură trebuie considerată a ultimului din cei menţionaţi, diplomat jurist, bazată pe însemnările făcute în 1574 în timpul unei călătorii prin Ţara Românescă şi Transilvania. Un alt francez, pe care N.Iorga avea să-l considere ca fiind unul din cei mai importanţi oameni de ştiinţă din a 2-a jumătate a veacului al XVI-lea, este Jaque Bongars, care a fost şi agent diplomatic al lui Henric al IV-lea, repetă călătoria lui Lescalopier şi publică în 1600 o lucrare în care face remarcabile referinţe cu privire la ţările româneşti vizitate.
Nu în ultimul rând trebuie menţionat umanistul spaniol Alfonso Chacon care pe baza studierii Columnei ca monument istoric, publică în 1576 o monografie asupra războaielor lui Traian cu dacii şi, raportându-se la timpul său, afirmă şi el că urmaşii dacilor de odinioară, învinşi de Traian, se numeau transilvani valahi şi munteni şi că vechea Dacie cuprindea provinciile Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.
Prin toţi aceşti specialişti (şi alţii nemenţionaţi ) problema cunoaşterii romanităţii noastre şi a unităţii de neam, ca şi a dăinuirii necontenite pe acest teritoriu, a făcut un mare pas înainte.
Dr.ing. Ilie Muşat
