Şi totuşi România s-a schimbat? Mai mult ca sigur că generaţiile de după 1989 nu vor putea răspunde precis la această întrebare, căci n-au termen de comparaţie, dar cei mai în vârstă cunosc ambele realităţi, de dinainte de revoluţie şi de după. Şi ei pot afirma că da, România s-a schimbat, şi ea s-a schimbat pentru că însăşi Lumea s-a schimbat, iar noi nu putem rămâne pe dinafară.
Cine a avut nefericirea să călătorească cu trenul la clasa a II-a, în vremurile „de dinainte”, mergând / venind înspre sau dinspre nordul ţării, a avut parte de un adevărat „coşmar”. Chiar dacă urcai la cap de linie, respectiv la Sighet, Satu Mare ori Baia Mare şi mergeai înspre Braşov, Timişoara ori Constanţa, călătoria ta însemna o adevărată aventură. Nu apucai bine să urci în tren şi să-ţi pui bagajele la locul lor, că năvăleau ca tătarii „sezonierii”, adică ţăranii de prin toate satele Maramureşului şi Oaşului în căutare de lucru „în interior”. Îmbulzeală mare, strigăte, certuri, coase, topoare, desagi, femei cu fuste înfoiate, damigene de palincă, copii mai răsăriţi şi tineri, saci, rucsacuri şi multe altele, într-o învălmăşeală de nedescris şi un amestec de mirosuri care-ţi tăiau respiraţia, te făceau să te simţi mic şi neînsemnat în acel tren al disperării cu vagoane scâţâind din toate încheieturile, cu uşi şi ferestre care nu se puteau închide complet şi cu „naşul” gata a-şi încasa tainul cuvenit de la călătorii fără bilet. După ce-şi înghesuiau bagajele pe unde se nimerea, de nu-ţi mai găseai picioarele după un timp, bărbaţii şi flăcăii scoteau câte-o „uiagă de pălincă” de prin dosagii doldora şi ieşeau pe coridor „la o ţâgare”. Nu trecea mult timp de la pornirea trenului şi încălzirea pe interior a drumeţilor, că îndată ţi-era dat să asculţi „vocea poporului”, adică tot felul de poveşti şi peripeţii prin care au trecut unii şi alţii ori simple discuţii mai nevinovate, dar într-un limbaj „neaoş”, sărăcăcios şi repetitiv, uneori de-a dreptul vulgar, cu accent specific şi voce sonoră, de-ţi venea să-ţi acoperi urechile şi să te trezeşti din visul urât. Uneori se mai auzeau strigăte, certuri, lălăieli şi alte forme de exprimare cu care natura i-a înzestrat pe oameni. Dacă cumva aveai neapărată nevoie şi curajul să te duci la toaletă şi puteai răzbate prin marea înghesuială de pe coridor, şi aveai norocul să ajungi la locul de destinaţie, deschizând uşa respectivei cabine şi dând cu privirea de „spectacolul imposibil”, nu-ţi mai trebuia nimic, ci doar fericirea de a te putea întoarce la locul de unde ai plecat, dacă nu cumva între timp şi pe acesta l-a ocupat vreun „obosit”.
Era şi acest fenomen un tip de „transhumanţă”, prin care sătenii, mai ales cei din nord, porneau în căutarea muncilor sezoniere, pentru a câştiga nişte bani, şi apoi, la încheierea lucrului, a se întoarce la casele lor rustice modeste, la restul familiei, şi a-şi urma pe mai departe cursul unei vieţi anoste, în care numai sărbătorile erau prilej de bucurie.
Dar a venit Schimbarea, care, chiar dacă n-a adus ceea ce ne-am fi dorit cu adevărat, a început să mişte lucrurile şi Ţara s-a îndreptat către un făgaş nou. Acum urmaşii ţăranilor de altădată lucrează la Paris, Londra, Torino, Roma, Milano, Hamburg, Copenhaga, Canada, America, Australia, Asia şi în toate zonele lumii. Când în jur de 4 milioane de români au părăsit ţara pentru a-şi căuta un loc de muncă şi un trai mai bun, şi mare parte dintre ei revin acasă de sărbători sau cu alte ocazii, putem vorbi de un nou tip de „transhumanţă”, mai a zilelor noastre. Toţi aceştia formează Diaspora, care a devenit din ce în ce mai evidentă şi puternică. Acum satele de altădată ale României au început să capete o înfăţişare nouă şi soarele bucuriei să se arate mai des printre norii deznădejdei. Fiii şi nepoţii maramureşenilor şi oşenilor de altădată nu mai călătoresc cu acel tren prăpădit despre care vorbeam (şi care, fie vorba între noi, încă mai are mult până a fi cu adevărat „modern”) se întorc acasă în maşini de lux încărcate cu bagaje pline de lucruri „nemaivăzute”, îmbrăcaţi cu haine la modă, dotaţi cu telefoane de ultimă generaţie, şi cu un aer de mândrie superioară. Cu banii aduşi îşi construiesc case impunătoare, aducând a vile şi palate, iar satele lor arată mai înfloritoare ca niciodată. La întoarcerea lor animaţia creşte, iar sărbătorile se ţin lanţ. După ce-au văzut şi au trăit în „cealaltă lume”, ei vin cu o mentalitate nouă, cu un limbaj mai elevat şi cunoştinţe de tot felul, care influenţează benefic comunităţile. Bineînţeles că acest fenomen înnoitor nu se petrece numai în nordul ţării, ci în majoritatea judeţelor, astfel încât încet-încet faţa lumii se schimbă.
Acest lucru a fost înţeles cu adevărat abia acum, în urma rezultatelor alegerilor prezidenţiale, care au adus A Doua Mare Schimbare, anunţând intrarea ţării noastre într-o „zodie” nouă; în sfârşit, am ajuns şi noi în Epoca IT. După cum spunea de dimineaţă un comentator la televiziune, de acum înainte, în strategia de pregătire a viitoarelor alegeri, partidele vor trebui să ţină cont de ultimele două apărute „Facebook” şi „Diaspora”, căci da, bătălia şi soarta alegerilor actuale au fost decise şi câştigate de acestea. Şi dacă Facebook-ul este mai mult o „unealtă” decât un partid, în schimb Diaspora poate fi considerată „un nou partid”, am zice noi internaţional, care se pare că are şi va avea cuvântul final.
Şi atunci cine mai poate spune azi că România nu s-a schmbat?! Azi, pentru prima oară după Revoluţia din `89, avem un preşedinte german, votat şi de maghiari (care au avut doi candidaţi la prezidenţiale) şi de românii din ţară şi din Diasporă în aceeaşi măsură. Aşadar, putem numi aceasta pe bună dreptate A Doua Mare Schimbare. Şi rămâne doar să sperăm că această schimbare n-a fost în zadar. Mai sunt încă foarte multe de făcut, şi dacă Diaspora tot s-a implicat neaşteptat de intens în desfăşurarea ultimelor alegeri, ar fi de dorit să-şi menţină această implicare şi în construirea unui viitor mai bun pentru România, căci într-o bună zi cei plecaţi departe sau urmaşii lor se vor întoarce pe meleagurile natale, căci aşa cum foarte frumos o spune poetul Ion Ciurea, el însuşi „Rătăcitor drumeţ / pe căile deşarte”, în frumoasa poezie „Plai natal”, în cuvinte simple, dar pline de o puternică încărcătură afectivă, un adevăr trăit de toţi rătăcitorii prin lume: „Oricât de-ndepărtat, / uitat de lume, / şi ne-nsemnat / apare pentru mulţi, / locul natal / rămâne-n veci icoana / la care te închini şi o asculţi”.
Mihai Trifoi
. .
