Vă promiteam zilele trecute, dragi prieteni, că am să revin asupra unei teme foarte agreabile, care  mi-a fost sugerată de abundenţa produselor de cofetărie şi patiserie, multe  de modă veche, parcă scoase din…cămara bunicii, prezentate săptămâna trecută în Piaţa Sfatului din Braşov de meşteri covăsneni, alături de alţi colegi din branşă. Dacă vă reamintiţi (ori poate n-aţi ştiut, de aceea  precizez) că între 20 septembrie şi 5 octombrie 2014 a avut loc o interesantă manifestare expoziţională în aer liber intitulată „Zilele Culturale Maghiare” , ajunsă la cea de-a patra ediţie.

    Iar reportajul de faţă încheie ciclul dedicat evenimentului, subliniind încă o dată faptul că expozanţii din judeţul nostru au dat lecţii de ingeniozitate şi măiestrie profesională, motiv pentru care merită felicitări!

                                                    Succes garantat

    Numărul mare de vizitatori localnici, din judeţele limitrofe, ca şi al turiştilor din ţară şi străinătate a demonstrat – chiar dacă vremea a mai făcut figuri – că asemenea târguri şi expoziţii meşteşugăreşti, de artă populară, gastronomie, artizanat se bucură de o bună primire.

    Din dialogurile purtate atât cu unii dintre cei care  au expus, dar şi cu mulţi consumatori români şi străini s-a degajat ideea că  minunatul patrimoniu cultural comun trebuie păstrat, făcut cunoscut generaţiei actuale, dus mai departe de cei tineri. Unele opinii le-am consemnat deja în reportajele anterioare apărute în „Mesagerul de Covasna”, altele urmează.

Amintiri, amintiri…

    Mi-a făcut mare plăcere să regăsesc în galantare nişte specialităţi culinare, dar şi deserturi de care aproape uitasem. Pe unele le  descoperisem cu  surprindere şi încântare în urmă cu vreo patru decenii  în restaurantele, terasele de vară, patiseriile şi cofetăriile din Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Covasna, ca şi din alte localităţi ale judeţului Covasna, delicatese care treptat au intrat într-un con de umbră.

   După Revoluţie s-a revigorat şi acest domeniu, la început am trecut prin aventurile privatizării, unii mici investitori s-au pierdut în labirintul tranziţiei, însă cei mai tenace au izbândit. Bine, nu au ajuns…milionari în euro (precum mulţi escroci, unii făcând potecă la DNA), însă au pus pe picioare afaceri onorabile de familie, au căutat reţete în cămara bunicii. Şi s-au pus pe treabă, nu au făcut rabat la calitate,  reuşind să impună atenţiei generale unele branduri specifice zonei: „Kürtős kalács”, turta dulce, “Szilvas gomboc”, “Vargabéles”, “Rigó Jancsi” şi altele.

Turta dulce –  o „regină” imbatabilă

    Nu ştiu cu ce să încep trecerea în revistă a universului…„sweet” întâlnit la târg. Poate, ar trebui cu  turta dulce, deoarece  este un fel de „regină” al acestor expoziţii culinare, fiind nelipsită. Şi de data aceasta se aflau o mulţime de tonete  cu o diveristate incredibilă de bunătăţi, de forme, culori, arome diferite, ce te îmbiau să le guşti şi să iei pentru acasă.

Ştiaţi că prima  atestare  a deliciosului produs  ar proveni  de prin  anul… 350 î.Hr., însă denumirea consacrată  apare  mult mai târziu, turta  dulce  în forma cunoscută în prezent, cu mai  multe arome şi ingrediente,  având sorgintea în Belgia, ne-a precizat d-na Gedö Katalin, din Arcuş, o specialistă în materie.

În orasul Nüremberg din Germania se coceau încă din sec. XV nişte  turtiţe  de diferite modele  făcute din făină,  miere,  miez de nucă şi migdale. Iniţial erau dedicate unor sărbători religioase importante, precum Crăciunul, Paştele, Rusaliile,  pe ele apărând desenate  imagini sugestive, apoi s-au consumat pe parcursul întregului an.

…La standul unde vindea tânăra Kulpinski Enikö, din Sf. Gheorghe, se formase coadă, iar o nepoţică îşi pierduse răbdare şi o îmboldea pe bunică să treacă în faţă şi să-i cumpere odată mult-râvnita „inimioară dulce”. Şi comeciantul Szanto Jozsef, din Târgu Secuiesc, etalase un sortiment la fel de tentant.

Un brand cunoscut în întreaga ţară

    Să trecem şi la „regele” dulciurilor tradiţionale ungureşti. Cine n-a auzit şi n-a gustat îm România  un “Kürtős kalács”? Unii l-au tradus „Colac unguresc”, alţii  îi zic  „Cozonac secuiesc”, ca să înţeleagă toată lumea despre ce este vorba în propoziţie, cum se spune. Asta era mai la început, deoarece acum tot natul ştie…ce mănâncă.  Pe Litoralul românesc, cel puţin, a prosperat o adevărată afacere cu producerea şi comercalizarea acestui produs.  Numele lui provine de la „kürtő”, care în limba maghiară înseamnă coș de fum. Da, aşa şi arată.

     Sunt mai multe reţete, majoritate vechi, de zeci şi sute de ani,  dar de bază  rămân următoarele ingrediente: făină de grâu, lapte, ouă, drojdie, margarină sau unt, zahăr vanilat, miere, nucă. Aluatul se lasă la dospit în jur de jumătate de oră, după care

se întinde pe un sul de lemn care este uns în prealabil cu ulei şi se coace (tradiţional) la jăratec. Sulul se rotește în permanență pentru ca  rumenirea să fie uniformă. Aluatul este însiropat și presărat cu  zahăr sau miere, nucă tăiată mărunt, scorțișioară, mai nou nucă de cocos etc. Când zahărul presărat s-a caramelizat, colacul poate fi servit.

   Păcat că atunci când se răceşte „Kürtős”-ul nu mai este întotdeauna la fel de savuros. Însă depinde de…reţetă şi de meşter, nu-i aşa?

Aţi auzit de „Vargabéles”?

   –  Aţi auzit de „Vargabéles”?, m-a întrebat un meşter mai în etate, Szabo Benjamin, din Târgu Secuiesc, îmbiindu-mă să gust.

   –  Da, am auzit, bácsi. Ba  am şi mâncat de multe ori cu plăcere, dacă vrei să ştii.

   –  Uite, pun pe o farfurie şi să-mi spui asta cum e…

   –  „Nagyon finom volt”. Îţi cumpăr toată  bucata asta, să i-o duc lui „feleség” că-i place şi ei.

     Din vorbă-n vorbă am aflat că la urma urmei este „doar” o…budincă, preparată cu tăiţei şi brânză  de vaci. Se numeşte „Vargabéles”   şi îşi are originea în Transilvania   secolului al XVIII-a, mai precis la Cluj. Autorul ar fi fost un hangiu  pe nume Varga, iar numele ei curios s-ar putea traduce prin „căptuşeala cizmarului”! Nici pomeneală, eventual „bunătatea cofetarului”!

Se prepară  din tăiţei laţi, amestecaţi cu brânză de vaci subţiată cu smântână, legată cu ouă, stropită cu unt cald şi îndulcită cu zahăr, parfumată cu vanilie şi apoi pusă  la cuptor spre crearea unei osmoze reuşite. Rezultatul? Un desert simplu, nepretenţios, uşor de preparat în acasă. Şi tare bun.

Alte oferte la fel de tentante

   După  prezentarea acestor adevărate piese de rezistenţă în materie de dulciuri,  să trecem în revistă o listă mult mai lungă de produse tradiţionale maghiare, pe care  „fără deosebire de naţionalitate” (cum se spunea înainte de ’89) le apreciem cu toţii.   Sunt de reţinut neaparat următoarele specialităţi: “Szilvas gomboc” (găluşte cu prune),  “Mézes krémes”  (prăjitură din foi cu miere), “Darázs fészek” (cuib de viespe), “Rigó Jancsi” (se traduce…cum se aude!), “Meggyes-cseresznyés lepény” (prăjitură cu vişine) şi altele pe care n-am apucat să le notez.

    Nici pe acestea un sunt sigur că le-am scris bine. Dar „de-am greşit, îmi cer iertare” – vorba romanţei.

Denumire originală

    Printre turiştii prezenţi în Piaţa Sfatului s-a aflat şi un tânăr moldovean de dincolo de Prut, Ionică Fecioru, care  mi-a spus că din tot ce a văzut, gustat şi achiziţionat cel mai mult i-a plăcut,   ≪Uite, ăla, un  fel de… mini-tulnic în ţiplă≫!!!

–         Cum ziseşti, vere?, l-am chestionat pe olteneşte, ca să fie multilingvism.

–         “Kürto”…şi mai nu ştiu cum. Matale eşti de pe aici şi ţi-e uşor să-i zici…

   Fiindcă nu putuse  să-i spună corect “Kürtős kalács”, a găsit rapid  ceva ingenios, o denumire  care m-a amuzat foarte.

      Ca atare am şi notat expresia, care poate va face carieră…

                                                                                                        Horia C. Deliu