Mă veţi întreba, stimaţi cititori, amici ori neprieteni, de ce am ales această destinaţie extravagantă, îndepărtată şi scumpă, pierdută undeva în Oceanul Indian, când puteam merge, de pildă, la Mamaia? Şi aici aveam plajă, soare, aglomeraţie. Deşi, preţurile-s cam la fel, dacă nu cumva…Plus că nu trebuia să zbor 5,30 + 12 ore. Păi tocmai asta mi-a plăcut; aş sta toată ziua (şi noaptea) la bord. Pilot sau steward trebuia să mă fac, nu un pârlit de jurnalist…
Recunosc că am cedat şi ispitei insidioase a câtorva cunoştinţe din State, care aflându-mi pasiunea pentru „Călătorii şi expediţii” (vorba celor de la Travel Channel) au vrut să mă minimalizeze, întrebându-mă cu un zâmbet perfid: „Da’ în Bali ai fost? Ei, vorbim când te întorci…”
Impuls decisiv
Nimic nu echivala după părerea cunoştinţelor de peste Ocean (multe cam snoabe, ce încearcă să imite preferinţele vedetelor) cu un sejur în Insula Zeilor. Perioada vacanţelor pitoreşti la Cancun, în Mexic, s-a cam dus pentru americanii din această categorie, intrând în atenţia lor acest colţ de Paradis. M-am convins încă o dată că occidentalii se plictisesc repede de orice, aidoma copiilor, şi caută cu frenezie altceva: şi mai exotic, mai „exicting”. Acum a sosit momentul Bali, peste vreo doi-trei ani apare altceva.
– Ei, te-am convins? E clar, umbli aiurea. Nu ştii să alegi, bătrâne, a concluzionat Pit, un tip avizat în materie. Care avea să-mi ofere o vizită incognit-o la reşedinţa unei bătrâne miliardare din Washington, la care lucra ca supraintendent. (Dar despre această aventură inedită vă voi povesti cu un alt prilej, acum nemaiavând spaţiu).
– Bine, o să plec!
…Şi dus am fost. Iar ce-am văzut, v-am povestit în episoadele anterioare ale serialului ce se ispăveşte astăzi.
Feeria templelor
…Plimbându-mă motorizat sau per pedes prin Bali mi-a atras atenţie aerul său mistic. La tot pasul întâlneşti aşezăminte de rugăciune nefamiliare pentru un european. Unele sunt mici, altele impunătoare. Chiar la sosire şoferul taxiului îmi spusese că ar fi vreo…1.000 de temple! De altare, nu mai vorbesc – zeci de mii !?! Am crezut că omul nu stăpâneşte bine cifrele, încurcând „hundred” cu „thousand”.
– Câteee???
– Nu vă miraţi. Unele publicaţii turistice menţionează o cifră colosală: circa … 20.000 de temple, palate, sanctuare, altare etc.
– Fii serios! Faci reclamă pe faţă, nemascată. Şi dacă află FISC-ul, ai încurcat-o!
– Zău? De fapt, cine a stat să le numere? Totuşi, pe cele mai importante trebuie să le cunoaşteţi. Religia face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Vreţi să vă duce eu? Pot să fiu şi ghid.
– Când mă hotăresc, te caut…
… Într-adevăr, omul cam avea dreptate: vizitarea numeroaselor obiective de cult a constituit o îndeletnicire instructivă, căreia i-am dedicat multe zile. Spre a le admira pe afară şi pe dinăuntu. Dar a meritat.
„Pura”– lăcaşul sfânt
La tot pasul auzeam în jur expresia „pura”. M-am gândit că se referă la ceva imaculat, curat, specific religiei. Un călugăr local mi-a ridicat ceaţa de pe ochi, precizându-mi că semnifică „lăcaş sfânt înconjurat de ziduri”, idiomul provenind din sascrită.
Majoritata acestor bijuterii arhitectonice au fost ridicate acum vreo…şapte sute de ani, în perioada Dinastiei Majapahit (aprox. 1292-1343). Numărul lor este inpresionant, în fiecare localitate, chiar şi în cătune existând cel puțin trei asemenea „pura”. Poziţia fiecăreia are o anumită semnificaţie, fiind aliniate în funcție de Răsărit, Ocean şi Muntele Agung (3.142 m).
De acest impunător masiv muntos – imortalizat pe ilustrate, tricouri şi brelocuri ca semn distinctiv al Insulei Bali – se leagă o amintire groaznică a celor mai în etate dintre localnici. În 17 martie 1963 a avut loc o puternică erupţie vulcanică ce a produs 11.000 de victime, lava distrugând totul în cale, cca. o sută de mii de băştinaşi pierzându-şi casele. În plus, cea mai mare parte a zonei estice a teritoriului a fost devastată, urmele calmităţii ştergându-se greu.
„Templul Mamă”
Cel mai sacru şi venerat edificiu de cult hindus este „Templul Mamă” („Pura Besakih”) construit în secolul al XI-lea, situat la o altitudine de o mie de metri pe amintitul munte vulcanic. A devenit şi mai faimos după ce impozanta construcţie a scăpat ca prin minune în urma erupţiei devastatoare despre care am scris mai înainte, râul incandescent de lavă trecând doar la câţiva zeci de metri pe versant, neafectând templul. Puţin era şi scrum se făcea mândreţea e sanctuar vechi de sute de ani…
Văzând minunea, localnicii au considerat că zeii au vrut doar să-şi demonstreze forţa, fără a distruge monumentul sacru, ce fusese înălţat de credincioşi tocmai spre a-i slăvi. De atunci „Templul Mamă”, ocrotit miraculos de către forţele supranaturale, găzduieşte în fiecare an circa…70 de festivaluri religios-folclorice.
Iar credincioşii iau cu asalt lăcaşul, fiind convinşi că închinându-se şi aducând daruri vor avea parte de viaţă lungă pe Pământ şi fericire pe Lumea cealaltă.
Şi când colo…
O şansă unică
Cred că ceva din magia locului s-a pogorât accidental şi asupra mea, de vreme ce am putut lua parte, printr-un noroc absolut inxeplicabil, la o procesiune sacră anuală, la care nu au acces străinii decât arareori, în mod excepţional! Amicul Luc, ghidul autoştiutor cu care m-am împrietenit, mi-a spus că a fost de nenumărate ori cu grupuri de turişti prin Bali, însă nu s-a nimerit niciodată să ia parte la acest eveniment. Ei bine, într-o duminică-dimineaţa eu am prins această şansă rarissimă. Era clar că Sf. Sisoe (patronul călătorilor după spusele unora mai înţelepţi) m-a ajutat din nou.
…Cerul se întunecase ameninţător, vântul s-a înteţit brusc, (or fi presimţit ceva necurat?) anunţându-se furtuna tropicală. Trebuia să mă grăbesc. Mă echipasem în staie cenuşii să nu bat la ochi. Încercam să lucrez „acoperit”. Nu vorbeam cu nimeni, doar înaintam ascuns într-un grup compact de pioşi asiatici. M-am cocârjat să par mai mărunţel şi rapid am trecut de cerberul de la intrare, care tocmai se întorsese în gheretă să răspundă la telefon. Uff, am răsuflat uşurat- eram înăuntru!
Ne-a preluat un călugăr echipat în alb, cu un „saric” ciudat pe cap. A zis că-l cheamă Putu. („Îmi pare bine, eu sunt HCD” şi i-am strâns mâna). Ne-a făcut un scurt instructaj, spunându-ne ce era interzis să facem. Apoi ne-a îndemnat să ne aşezăm cucernici pe treptele unui sanctuar, cu palmele împreunate, privirea în jos şi să ne rugăm. Fiecare pe legea lui. La finalul procesiunii ne-a lipit pe frunte nişte boabe de orez umezite, semn al belşugului, sănătăţii şi păcii eterne.
Contra unei sume strecurate discret în buzunar drept recunoştinţă, ne-a lăsat să fotografiem în jur, ba chiar a binevoit să-mi stea alături într-un instantaneu. Apoi ni s-a permis să urcăm până în vârful templului. Am escaladat o mulţime de trepte, dar a meritat deoarece priveliştea de sus ne-a tăiat respiraţia. Mai că pluteam spre cele sfinte…
Vizitator şi al altor sanctuare
În zilele următoare am explorat şi alte monumente religioase importante, dar parcă nu s-au comparat ca dimensiuni şi eleganţă cu „Templul Mamă”. Deh, „Mother is Mother”.
M-a încântat, totodată, „Luhur Uluwatu”, obiectiv asemănător aflat în partea vestică a insulei, înălţat pe nişte stânci, ca şi „Monkey Forest” („Pădurea sacră cu maimuţe”). Interesant e că aici întâlneşti mai puţini călugări, însă găseşti un număr mare de…macaci! Mulţi turişti le întindeau banane, bomboane, biscuiţi. Numai că primatele – simpatice, nimic de zis – se obrazniceau, săreau pe noi, încercând să smulgă accesorile ce ne… atârnău (nu este nici o conotaţie vulgară): ochelari de soare, de vedere, borsete, mărgele, poşete, aparate foto etc.
Am aflat că pe insulă există obligatoriu câte un „Pura Puseh” („Templul Strămoșilor”) în fiecare aşezare. Acolo unde puterea financiară a comunităţii este înfloritoare, lăcaşul arată acătării, fiind plasat pe locul cel mai înalt din zonă. Îl secondează un „Pura Desa”, aşezământ de închinăciune dedicat spiritelor care ocrotesc locul.
„Stânca din Mare”
– Să ştiţi, Sir, că cel mai original templu hindus din Bali se află pe stânca aceea, în mijlocul valurilor, mi-a şoptit un adolescent, artătându-mi-l. Timid mi-a întins nişte flori şi fructe, ce trebuiau duse acolo ca ofrandă. Am cumpărat câteva. Era lume multă în jur, un du-te-vino agitat. Nu ştiam de ce era o forfotă precipitată. Pe limba de piatră ce făcea legătura între ţărm şi mica insulă pe care se aflau câteva pavilioanele sacre, veneau în pas alert credincioşi şi turişti. În jur valurile înspumate aruncau tot mai ameninţătoare o mulţime de stropi.
– Vine fluxul…, m-a lămurit tânărul.
– Aha.
De aceea oamenii se grăbeau spre uscat ca să nu-i prindă mareea, ce urma să acopere drumul improvizat. Altminteri rămâneau blocaţi acolo vreo şase ore; cam prea mult pentru orice rugăciune…
– Cum se numeşte?
– „Tanah Lot”( „Stânca din Mare”). Este un loc tradiţional de pelerinaj.
Situat în partea de sud-vest a ţinutului, complexul de pavilioane este „înecat” de verdeaţă şi înconjurat de apă, răsărind miraculos din unde. Ceva feeric.
M-a cucerit ce am văzut şi am decretat că „Tanah Lot” (construit în secolul al XVI-lea) reprezintă Cel mai frumos complex de sanctuare balineze. Graţie în primul rând aşezării insulei, ce parcă pluteşte pe mare.
După vizită am avut răgaz să ajung şi eu rapid la ţărm. Dar în loc să fac o poză de rămas-bun, a ieşit o…poznă: un val puternic m-a luat pe la spate şi m-a udat din cap până-n picioare! Spre amuzamentul unui grup localnici de gură-cască. Murat (precum un sultan vestit) am început şi eu să râd, doar nu era să înjur. Ignorând cămaşa şi pantalonii leoarcă, am continuat să imortalizez superbul peisaj.
Sfat practic
În mod dezinteresat, am să ofer la finalul serialului de călătorie un sfat practic acelor dintre dv. care intenţionaţi să ajungeţi pe acolo. Atunci când mergeţi la obiectivele de cult bărbaţii trebuie să aibă pantaloni lungi sau treisferturi, iar femeile să poarte fustă normală ca lungime (nu mini ori pantaloni scurţi). De asemenea, braţele damelor trebuie acoperite. Balinezii sunt foarte pudici, învelind până şi…statuile în partea de jos (?) cu o pânză în carouri alb cu negru, dacă lucrările de artă reprezintă nuduri!
În caz de foţă majoră, gazdele vă oferă la intrare contra-cost un „sarong” ( o jupă lungă şi strâmtă unixex), în care o să arătaţi comic de tot, ca un scoţian: pârât ori pârlit.
Gânduri de final
…Stam tolănit în fotoliul uriaşei aeronave cu care mă înapoiam spre casă. După ce am savurat deliciile meniului şi băuturilor alcoolice (şi nealcoolice) oferite de compania qatareză de zbor, priveam gânditor la harta Globului afişată pe monitorul aflat pe scaunul din faţa mea. Uite, îmi ziceam, în ţările acestea am cam fost; ce amintiri minunate. Pe aici însă n-am ajuns şi cine ştie dacă voi poposi vreodată?
Şi brusc, mi-am amintit amuzat de întrebarea Coanei Leana, care într-o dimineaţă s-a dus la Nea Nicu zicându-i de la obraz:
– Maiestate (…)
– Ei na şi tu consoarto, ştiu cât mă respecţi, dar nici chiar aşa!
– (…) Mai ie state de vizitat?, s-a răţoit savanta la el.
Horia C. Deliu
