Sancționarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale, care au ca scop de a asigura, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportamente dăunătoare procesului muncii, iar, pe de altă parte, de a garanta stabilirea exactă a faptelor și a asigura dreptul la apărare al salariatului în cauză.
Textul art. 63 alin. (1) din Codul Muncii (CM) impune angajatorului obligația de a efectua cercetarea disciplinară înainte de concedierea disciplinară a salariatului, obligație din care rezultă dreptul salariatului să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa, să ofere toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare. Pentru claritate, legiuitorul prevede expres dreptul salariatului la apărare la art. 251 alin. (4) din CM.
Cercetarea propriu-zisă debutează, în temeiul art. 251 alin. (2) din CM, cu convocarea în scris a salariatului, „precizandu-se obiectul, data, ora și locul întrevederii”. Un alt drept de care beneficiază salariatul este dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de un reprezentant al sindicatului al cărui membru este. Cu toate acestea, în lipsa sindicatului sau a calității sale de membru al organizației sindicale, ar putea fi asistat de un alt salariat din unitate sau chiar de un avocat, așa cum este menționat în textul alin. (4) al art. 251 din CM.
În Codul Muncii se menționează că neprezentarea salariatului la convocare, fără a avea un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului de a dispune concedierea disciplinară fără efectuarea cercetării disciplinare. Textul alin (3) al art. 251 poate fi interpretat atât în sensul garantării dreptului angajatorului de a dispune concedierea fără efectuarea cercetarii disciplinare – în cazul în care salariatul nu dă curs convocării – cât și în sensul instituirii obligației salariatului de a motiva refuzul sau imposibilitatea de a se prezenta la convocarea pentru efectuarea cercetării disciplinare.
www.coltuc.ro
