Lăsând puţin la o parte tonul săltăreţ, de vacanţă, cu care v-am obişnuit în suita reportajelor mele de călătorie, am să mă opresc în rândurile ce urmează la un episod dramatic din istoria modernă balineză.
Precizam doar în treacăt într-un episod anterior, promiţând că am să revin cu detalii – poate că lectorii mei fideli îşi mai amintesc? – despre un ritual tragic, aparent ilogic, numit „Puputan”, ce a avut loc în Insula Bali la începutul secolului trecut. El a adus la mascrarea a membrilor Curţii regale locale şi a mii de nobili. Termenul „Puputan” înseamnă o…luptă inegală între armata opresorilor şi o masă de civili, care preferă să-şi dea viaţa decât să-şi piardă Libertatea.
Este o poveste bizară şi adevărată. Mărturisesc, că n-am mai auzit ceva asemănător…
Sinistra şi ilogica bătălie sinucigaşă – „Puputan”
Din câte mi s-a spus la faţa locului de către o persoană autorizată, nu de vreun fitecine, primul episod dramatic s-a petrecut în vara anului 1906. Atunci navele de luptă olandeze care veniseră să cucerească noi teritorii, au atacat cu succes localitatea Sanur. După ce au înfrânt oastea băştinaşilor, s-au apropiat la numai o azvărlitură de băţ de Capitala Denpasar. Finalul se anticipa dezastruos pentru conducătorii locali. Văzând că nu există nici o soluţie pentru a scăpa de ruşinea înfrângerii, regele ţinutului şi apropiaţii săi au recurs la un gest extrem: sinuciderea în masă. Însă au procedat într-un mod original, nu în genul tradiţional al samurailor japonezi, care şi-au înfipt pumnalele în vintre. Ei au lansat aşa-numitul „Puputan”.
Cum capitularea și exilul erau de neacceptat pentru regele din Badung, în disperare de cauză a ieşit neînarmat împreună cu familia sa şi întreaga suită în faţa trupelor invadatoare. Soldaţii olandezi echipaţi de război, cu armele de foc încărcate şi îndreptate ameninţător spre ei au rămas descumpăniţi la început. Era o stratagemă, oare ce va urma?
Au observat uluiţi că în primul rând al „defensivei” balinze fuseseră plasaţi ostentativ copiii minori. În spatele lor s-a aşezat însuşi regele, înconjurat de familie, flancat de înalţi prelaţi, curteni şi fucţionari importanţi. Practic se afla acolo în câmp întreaga Curte regală…
Refuzând cu obstinaţie să se predea, deşi nu aveau nici o şansă de scăpare, într-un gest disperat şi-au incendiat palatele. Dar mai întâi s-au echipat cu straie albe, etalându-şi bijuteriile și celebrele accesorii ale blazonului nobilar – vestitele pumnale decorative aurite, numite „keris”.
Văzând această procesiune absurdă şi înţelegând că orice negociere este refuzată, comandantul-şef al oastei olandeze a abandonat tonul milităros şi i-a… rugat pe adversari să procedeze raţional. I-a îndemnat să se predea, deoarece nu exista alternativă. A folosit tot felul de argumente logice, umanitare, sentimentale. Ba chiar la final a ajuns să-l implore pe suveran! Degeaba. S-a adresat şi celorlalţi componenţi ai familiei regale rugându-i să înceteze acest demers ilogic, cu sfârşit previzibil, evitându-se astfel un masacru în masă.
Deşi le vorbea pe limba lor prin intermediul unui tălmaci, nu s-a făcut deloc înţeles. Deşi preopinenţii pricepuseră din capul locului ultimatumul …
Mii de victime inocente
Finalmente, că într-un veritabil dialog al surzilor, nobilimea băştinaşă a refuzat categoric orice ofertă de pace a olandezilor. Ba a început să avanseze ameninţător spre agresori, încercând un „atac” factice cu mâinile şi piepturile goale. În ultimă instanţă ostaşii au deschis focul, trăgând în plin. Rezultatul? Au pierit aproape 4.000 de nobili și curteni.
Regele a scapat în mod miraculos, dar va fi făcut prizonier puţin mai târziu. Cu demnitate a refuzat din nou propunerea de exil şi s-a sinucis în captivitate.
Două mici regate, Karangasem și Gianyar, au capitulat pe rând în faţa agresorilor, fiindu-le lăsate, totuşi, în cele din urmă unele mici privilegii. Şi alte formaţiuni statale liliputane din zonă au fost cucerite rapid unele după altele, conducătorii lor luând calea exilului.
Doar regele Klung Kung-ului impresionat de eroismul suveranului şi suitei din Badung, a avut nefericita idee de a-i imita. Din nou a avut loc un „Puputan”, trupele de ocupaţie executînd un carnaj similar. Acesta a fost ultimul obstacol în cucerirea integrală a Insulei Bali, care după aceea avea să intre în componenţa Indiilor Răsăritene Olandeze.
Norodul, oamenii simpli nu au avut mult de suferit după schimbarea de regim, conducătorii străini ai coloniei înţelegând să sprijine înclinaţiile artistice native ale balinezilor, lăsându-i să-şi dezvolte tradiţiile milenare, să performeze dansurile tradiţionale, încurajând comerţul cu produse de artizanat, iar mai târziu facilitând turismul internaţional.
…Doamne, m-am crucit când am auzit ce formă de „bătălie” au înţeles să ducă conducătorii locali în faţa invadatorilor. Ei, ce spuneţi?
Cu totul altceva
Dar să schimbăm registrul relatării şi să revenim la stilul şugubăţ obişnuit. Într-o seară, obosit de atâtea vizite prin temple şi edificii tradiţionale de cult m-am decis să iau parte la ceva relaxant, la îndemână. M-am dus la recepţia impozantă, care-mi plăcuse din prima clipă, şi mă interesez la şefă. O cunoşteam, mă cunoştea.
– Doriți să vă amuzaţi?, mă întreabă amabilă d-na Ketut, mereu cu zâmbetul pe buze, în ţinuta-i tradiţională ireproşabilă.
– Aş cam vrea. Dar nu ceva prea… „hard”! Aşa ca pentru un om respectabil…
– Am înţeles. Să fiţi la ora 22,00 la barul hotelului.
– Şi?
– Este finala Concursului internaţional de karaoke organizat cu participarea turiştilor. Aveţi voce, ureche muzicală? Vă înscriem?
– Nţ!
– Păcat. N-o să participaţi ca solist, ci doar ca spectator. Dar tot o să vă distraţi pe cinste…
– Ţinuta?
-„Casual, of course”.
Competiţia afonilor!
…La ora anunţată m-am prezentat. La intrare îmbulzeală. Înăuntru animaţie, fum de ţigară, voie bună. Constat că unii spectatori au pe mese alcool cât nu pot consuma! Or mai ştii? Şi-au zis că e bine să fie, acolo, provizii berechet. Gândesc precum Gerard Depardieu, care de când s-a stabilit în Rusia susţine că bea ca orice „om normal”, adică… 12-14 sticle de vin pe zi!!! Păi da, fiindcă ruşii au treabă cu vodka, nu cu vinul.
Cu greu găsesc un loc într-o latură a barului în grupul unor olandezi. Glumesc cu ei zicându-le că fiind „invadatori”, de un secol şi ceva nu se mai dau duşi. Se amuză şi mai luăm un rând, două. Devin simpatici, ne împrietenim, mai ales când le spun că sunt şi eu din UE. Probabil că nu păream la început!
…Şi nebunia-nebuniilor, adică întrecerea muzicală începe. „Sparge gheaţa” o blondină din California. Dar nu cu un zdrobitor de cuburi aflat pe tejghea, ci cu un microfon portabil. Cântă cu patos, nu se uită în monitor, semn că ştie versurile pe de rost. Obişnuit cu concursurile muzicale de calitate de acasă, fac câteva grimase discrete şi îi dau în gând nota 4. Oh, ce generos am fost!
Urmează un domn corpolent ce imită jalnic un star la modă. Încep primele şuierături şi degetul mare de la mâna dreaptă e îndreptat ostentativ în jos. Adică, du-te nene, lasă-ne-n…plăcerea noastră.
Se perindă apoi tot felul de nechemaţi, tipi, tipe cu înzestrări artistice îndoielnice. Rar iese cineva (trei-patru excepţii) din tiparul mediocrităţii. La un moment dat chiar m-am întrebat dacă nu cumva am nimerit la Competiţia Internaţională a… afonilor?
Dragilor, vă spun cu sinceritate: este groaznic să asculţi cum se defulează pe o scenă (nu acasă, în baie), stimulaţi de reflectoare, de atmosfera entuziastă generată de o asistenţă numeroasă, nişte semeni netalentaţi. Deşi erau încă… treji, neameţiţi de aburii „succesului”, nu aveau nici o scuză că se produceau. Le lipsea vocea, simţul muzical şi sentimentul…penibilului. Fiind „simpli turişti”, căci altfel nu pot să le spun, acţionau conform principiului „Nimeni nu mă cunoaşte, deci să mă distrez la maximum”.
…Urmărim vreo două ore o droaie de adolescente, juni, dar şi persoane cât de cât respectabile ce se chinuie să câştige întrecerea. Noi, spectatorii şi ascultătorii mai că ne tăvălim de râs, iar câţiva mai sensibili şi-au introdus degetele în…urechi!
Un premiu tentant
Nimeni nu pleacă, deşi e trecut bine de miezul nopţii. La fel ca toţi ceilalţi, mor şi eu de curiozitate să văd cine înhaţă Premiul cel mare. Care consta într-un voiaj cu un yacht de lux până în Insula Celebes, situată între Borneo și Noua Guinee. Asta da recompensă!
Trofeul a fost obţinut de două surori, care uneori parcă interpretau pe…trei voci hitul „Somebody-s Baby” a lui Jackson Browne. Starurile ad-hoc se numesc Susan şi Joan Clark, parcă de la Antipozi . Melodia mi-era cvasi-necunoscută, însă ceilalţi spectatori o fredonau.
A doua zi am văzut un reportaj al televiziunii locale, în cadrul căruia fetele au declarat emoţionate că a fost „Cea mai mare provocare din viaţa lor. Ne gândim acum să luăm parte la cunoscuta emisiune «Australienii au talent» . Sperăm să ajungem şi acolo în finală”.
Doamne fereşte şi apără! Cred că de n-aş avea simţul ridicolului la un nivel acceptabil, plus o etate respectabilă, aş fi putut, totuşi, lua şi eu parte la confruntare. Precis câştigam vreo plimbare cu…şalupa, nu cu yachtul.
Lucruri greu de acceptat
Am urmărit siderat desemnarea Marelui Premiu. M-am lămurit şi cu ăştia! Ies la aer curat, să ascult clipocitul valurilor: acel sunet melodios şi relaxant, care să-mi alunge ţiuitul din timpane
– Asta chiar nu se mai poate!, am auzit un glas în spatele meu. Speriat, fiindcă mă credeam singur la ţărmul oceanului în miez de noapte, m-am întors curios. Un domn cam de vârsta mea, manevra o tabletă şi bolborosea.
– Şi tu/mata…Brutus eşti supărat?, l-am întrebat „sotto voce”.
– Uite, favoriţii mei iar au pierdut meciul.
– De fotbal?
– Ce-i… ăla???
– Eşti cumva american?
– Yes.
– „Soccer”, aşa-i zice la voi sportului nr. 1 de pe Terra.
– Nu, la noi este baseball-ul.
– Aha, oina.
– Pardon?
– Se zice că jocul acesta ciudat a fost transportat peste Atlantic de un emigrant valah. A prins imediat în Ţara Făgăduinţei şi acum este sportul vostru naţional.
– Domnule, numai asta n-am ştiut-o. E clar, lumea s-a întors complet pe dos: cel mai valoros cântăreţ de rapp este alb, cel mai bun jucator de golf e negru, cel mai înalt baschetbalist din NBA vine din China.
Iar acum aflu că baseball-ul îşi are originea în ţara aia mare, cum îi zice?… „Europe!”
(Va urma …ultimul episod)
Horia C. Deliu
