După mult papa bun, băuturi fine şi nani odihnitor, mai există o preocupare de bază în concediu: distracţia. Damele, indiferent de etate şi gabarit, merg la shopping. Dar se înscriu şi la cursuri de dansuri tradiţionale şi de iniţiere în bucătăria balineză. Trosc!
Domnii (mai ales cei în etate, cu abdomene revărsate) se fac că joacă golf, tenis şi squash, înoată pe spate şi practică pescuitul oceanic. Masculii tineri şi nebunatici adoră în schimb aiuritorul plonjon în gol legaţi de picioare, „bungee-jumping”, ori declanşatorul de adrenalină numit „white water rafting”, aventurându-se pe Râurile Ayung şi Unda.
Cea mai rămas din pleiada turiştilor, merg la carting, călarie ori se copilăresc la paintball.
Eu, oare, în ce categorie să mă introduc la vârsta şi pregătirea mea?
Atracţii de toate felurile
Marea atracţie în Bali o reprezintă nu arât sporturile tereste, ci plonjoanele acvatice şi subacvatice. Pentru ele vin special din Noua Zeelandă şi Australia numeroşii amatori. Mă refer în primul rând la spectaculosul wind-surfing, o adevărată manie la Antipozi. Un loc ideal pentru surferii cu patalama se află în golfurile Ulu Watu şi Canggu. Personal nici nu m-am apropiat de locaţiile (era să zic locurile) amintite. Din jenă.
Să nu omit al sport de sucees, „scuba diving”, gen de scufundări indicate ambelor „zexe”. Totul este să dai din mâini şi picioare sincronizat. Nu ştiu dacă v-am mai întrebat în vreun serial, care ar fi culmea înotului? Mie poanta aceasta mi-a plăcut mult, de aceea o ţin minte: „Cu o mână să despici apa, iar cu cealaltă să… dai din picioare!”
Pentru profani fiinţează în „Insula Zeilor” mai multe agenţii care organizează scufundări la mare adâncime cu însoţitori experimentaţi. Se oferă pe lângă sfaturi, asistenţă şi echipament adecvat. Cele mai bune locuri se găsesc lângă plajele Nusa Penida, Amed şi Tulamben. Veţi vedea la faţa locului (dacă ajungeţi pe acolo în…altă viaţă) ce frumos este în adâncuri, prieteni scufundaci. Şi o să-mi mulţumiţi.
Ultima găselniţă maritimă şi oceanică o reprezintă „fly boarding”. Adică echilibristica precară pe două jeturi de apă ce te propulsează din valuri până la zece metri înălţime! Este extrem de dificil să rezişti câteva minute în picioare atât de sus, după care începi să te balansezi şi plonjezi în apă. Este ceva foarte spectaculos, astfel că amatori sunt destul de mulţi.
Aiureala asta apărută recent încă n-am încercat-o.
Cui „îi dă mâna”?
Nu i-am uitat nici pe amatorii de „fir întins”. Astfel, pescarii împătimiţi au la dispoziţie bărci dotate cu tot ce trebuie. Deşi ahtiaţii vin cu sculele lor de acasă, ce sunt tot mai sofisticate. Deci scumpe al naibii. Dacă „îţi dă mâna” poţi închiria chiar şi un yacht de pescuit, cu care să faci o deplasare mai lungă spre Insulele Moluce, Lesser Sunda şi Sulawesi.
Cui îi place şi nu are rău de mare, alege o croazieră în jurul insulei, cu prânzul inclus. Iată o ocazie minunată de savura câteva specialităţi locale, din care nu lipsesc preparatele tradiţionale pe bază de orez, peştele (tonul, dorada, rechinul), carnea de pui marinată cu un sos de arahide. Plus, se înţelege, vin, bere, apă plată.
Din cea minerală, cu bule, aşa cum o ştim noi, nu au. Şi, Doamne, cât am mai căutat. Iar la noi prin Covasna şi Harghita este atâta, încât cuge în pâraie şi se dă de băut la animale…
„Safari… subacvatic”
Persoanele mai comode, iubitoare de „underwater world ocean” – ca alde mine – pot urca (de fapt, …coborî) la bordul unui submarin turistic, pentru a efectua un aşa-zis „safari… subacvatic”!
Abia ajuns în Insula Zeilor am auzit prima data de acest termen, ce mi s-a părut, oarecum, impropriu. Întrucât ştiam că prin safari se înţelege o expediție de vânătoare undeva prin Africa, cu scopul de a executa prădători mari, precum lei, tigri, pantere, dar şi elefanți. Aşadar, nu să te holbezi la…peşti în mediul lor natural!?
Termenul clasic a fost promovat de Ernest Hemingway și președintele american Theodore Roosevelt, în intenţia de a desemna acum câţiva zeci de ani un gen aparte de „vânare” (dar nu de…vânt”).
În ultimele decenii, de când conceptul legat de protecţia animalelor a căpătat amploare universală, s-a trecut la un alt fel de safari: în deşert, pentru turişti. O „vânătoare” de…sticle de bere, cu barbecue printre dune, în stepa mongolă ori cea rusă, cu vodkă la purtător, ori pe Amazon, printre peştii carnivori piranha etc.
Cel mai interesant şi paşnic a devenit safariul… fotografic, ce oferă vizitatorilor posiblitatea să „tragă”…cadre foto şi cinematografice având ca ţintă fiarele surprinse în habitatul lor natural. Acest gen de expediții pentru imortalizarea vieţuitoarelor sălbatice a devenit tot mai popular, utilizându-se un termen plastic: „Vânătoare fără sânge”. Îi aparţine fotografului polonez Włodzimierz Puchalski şi, imediat, a făcut carieră mondială.
În submersiune…
Ca să faci o plimbare cu submarinul este important un singur lucru: să nu ai claustrofobie. Altminteri, teamă patologică faţă de spații închise te va face incapabil să rezişti, plus că-i stresezi pe ceilalţi, putând compromite întregul voiaj în adâncuri.
Din păcate, nu te întreabă în prealabil nimeni dintre organizatori dacă ai o asemenea meteahnă. Însă tu ca individ matur şi responsabil, vaccinat şi botezat, nu trebuie să te hazardezi într-o asemenea expediţie, deoarece o să regreţi amarnic.
Ca să ajungi la bordul submersibilului aflat mai spre larg, te urci mai întâi pe o navă de agrement. Ea te va duce spre baza unde este amenajat un mic „port” din ambarcaţiuni.
…Am pornit într-o zi senină-foarte, cu o temperatură de 30 de grade încă de la ora 8,00 dimineaţa, convins că voi avea ce povesti nu doar nepoţilor, ci şi dumneavostră, cititorii mei.
Eram o adunătură internaţională (ca să mă exprim elegant) majoritatea bărbaţi, echipaţi care mai de care în ţinute extravagante: bermude, tricouri de firmă, şepci cu cosorocul la spate, şlapi chinezesti, ochelari de soare fiţoşi. Dacă m-ar fi văzut vreun vecin din bloc, nici „Bună ziua” nu mi-ar mai fi dat, socotind că sunt neserios. În ciuda aparenţelor. Toată lumea era veselă, nerăbdătoare. Se aflau destui copii şi adolescenţi. Inclusiv câteva mame şi bunici.
Singur la timonă
Deplasarea dura vreo jumătate de oră, iar în jurul cabinei căpitanului am observat la un moment dat o agitaţie suspectă. La chemarea unui matelot, intrau pe rând diverşi tovarăşi de-ai mei de navigaţie, stăteau cam cinci minute şi ieşeau satisfăcuţi. „Măi, ce se petrece acolo?”, m-am întrebat. Ceva pervers nu putea fi, fiindcă au intrat şi câteva cupluri. „Fie ce-o fi, merg şi eu!”, m-am decis.
Când m-a văzut că dau târcoale, băiatul din echipaj mi-a făcut semn să aştept până iese un muşteriu. Apoi am urmat eu. În interiorul nu prea mare se afla la timonă comandantul echipat în uniformă albă. Era bătrâior şi mic de statură. Mi-a zâmbit şi m-a poftit să stau lângă el. „Hait, acum e acum”. M-am încurajat, spunându-mi că dacă-i dau un brânci cât e de pipernicit, zboară prin geam direct în ocean. Omul avea alte intenţii. M-a îndemnat să pun mâna pe..cârmă şi să conduc singur nava…
„Deci ăsta era şpilul? Mare brânză!” Precum un copil pus pe şotii, am condus câteva minute ambarcaţiunea, după care şeful mi-a arătat discret o cutie în care şi alţii lăsaseră câţiva dolari drept recompensă. Am pus şi eu.
Nu spun câţi, fiindcă mă ia DNA-ul la întrebări…
Aventură adevărată
…Ajunşi la pontonul unde ne aşteptau două submarine aşezate în paralel, am făcut transbordarea, coborând printr-un chepeng liliputan. Supraponderalii nu ar fi încăput, de aceea nici n-au venit. Scara era în spirală, cu trepte înguste. Cocoşat am ajuns în interior. Nava tubulară avea vreo 40 de locuri, nu le-am numărat, dar cam atâtea am estimat. Ne-am aşezat câte doi-trei în faţa câte unui hublou de mari dimensiuni pentru a admira, fotografia şi filma ceea ce avea să urmeze. Era curat, aer condiţionat şi o muzică discretă, ca în documentarele lui Jacques-Yves Cousteau.
Peisajul submarin fascinează, credeţi-mă pe „parolă de onoare”, cum se zicea odinioară. Cine n-a admirat aşa ceva, zău că nu-şi poate imagina.
Sunt câteva spectacole ale naturii grozave, unele sublime, precum Nopţile Albe, Aureola Boreală, Răsăritul de Soare în deşert, altele catastrofice, ca avalanşele ori tsunami, care nu pot fi descrise în măreţia lor. La fel este şi cu plimbarea submarină.
Să vezi apele de culoare turcoaz, limpezi, străbătute de bancurile peştilor tropicali, cu forme, mărimi şi culori diferite, ce se strecoară printre corali, ocolind cele câteva epave din lemn şi metal aşezate „artistic” pe fundul nisipos este de vis. Organizatorii tururilor cu submarinul nu au lăsat nimic la voia întâmplării, amenajând traseul, pentru a fi cât mai spectaculos. Sigur, nu poţi admira chiar toate cele două mii de specii de peşti ce înoată în jurul recifelor, dar câteva zeci pot fi imortalizaţi.
În multe locuri celebre de pe Glob, unde se derulează asemenea spectacole subacvatice, pe lângă submarin înoată şi doi-trei scufundători profesionişti – am văzut în Marea Roşie – care împrăştie mâncare, astfel ca vieţuitoarele marine dau năvală, iar turiştii le imortalizează cu camerele de luat vederi.
Navele de acest tip oferă maximă siguranţă, fiind construite special pentru agrement şi protejarea mediului inconjurator, scufundându-se de câteva ori pe zi. Am auzit că există expediţii şi …nocturne în adâncuri, ce cu siguranţă sunt mai fascinante.
Distracţii pentru turiştii curajoşi
Mulţi turişti „se dau în vânt”…la propriu (iată un izbutit joc de cuvinte – n.m.) şi după parasailing, schi nautic şi concusuri de motoscafuri. Iar pentru adevăraţii amatori de senzaţii tari există noua invenţie de care v-am pomenit mai sus.
Mă refer echilibristica dificilă, „fly boarding”, ce m-a fascinat, de acee revin. Mulţi turişti cu simţul răspunderii şi al ridicolului, stăteau şi priveau de pe mal la „nebunii” care se aventurau. Foarte foarte puţini izbutesc să stea în picioare câteva zeci de secunde, după care fac bâldâbâc.
…Am încercat şi eu cu…(in)succes câteva sporturi mai nevinovate, având în vedere alura mea de bunic. Deşi undele erau calde (28-30 de grade Celsius), valurile mari, vântul puternic – condiţii numai bune să fii purtat de colo până colo prin aer şi pe apă – n-am izbutit mare lucru pe placa de surfing. Figura care mi-a ieşit de minune a fost „upside down”, adică dat peste cap, spre fericirea unor copii ce se prăpădeau de râs. Noroc că ştiu să înot şi nu m-am înecat.
Îmi veţi reproşa, poate, de ce nu m-am dus pregătit, aşa ca „prietenii” mei australieni şi neozeelandezi?
Păi unde era să mă antrenez acasă: sus sau sub… Tâmpa? (Va urma)
Horia C. Deliu
