Ne întrebăm adesea de ce statele lumii nu pot trăi în pace, astfel încât omenirea se află „într-un război continuu”. Şi chiar în vecinătatea noastră acest lucru este evident şi ameninţător totodată. Recentele evenimente din Ucraina reprezintă cel mai potrivit exemplu în acest sens.
Scriitorul şi filozoful danez Martinus (1890-1981), în lucrarea sa „Imaginea Lumii Eterne” vol. 1-2, Simbolul nr. 24: „Regnul uman nefinit”, explică acest lucru. În paragraful 24.7, autorul afirmă următoarele: „Toţi oamenii pământeni posedă într-o măsură mai mare sau mai mică o conştiinţă animalică moştenită. Aceasta înseamnă şi că din caracterul şi din conduita lor lipseşte o mai mare sau mai mică regiune de iubire adevărată faţă de aproapele. De aceea ei încă nu pot trăi împreună într-o pace cu adevărat eficientă şi durabilă”.
În paragraful 24.8, întitulat „Naţiunile şi statele, fiecare în parte reprezintă o unitate însufleţită prin conştiinţa şi conduita locuitorilor săi”, autorul arată că treptat acea omenire nefinită s-a împărţit în naţiuni sau state, care acţionează precum oamenii: „Fiecare stat este deci un grup public, care a fost capabil să pună stăpânire prin putere pe acea regiune a ţării, care este ţara sau statul lui. Acele state sunt mari sau mici, puternice sau slabe, total după mărimea şi puterea grupului său popular. Şi în cele din urmă, acum şi triburile de negri sau grupurile de popoare din Africa au ajuns la formarea de state. Toate acele state sau naţiuni sunt alcătuite din oameni nefiniţi, şi de aceea fiecare stat se află într-o relaţie mai mult sau mai puţin finită cu statele învecinate. Aceasta de fapt înseamnă: într-o relaţie mai mult sau mai puţin lipsită de iubire. Fiecare stat alcătuieşte o unitate care este combinată de locuitorii ei şi însufleţită de conştiinţa şi conduita lor. Acea unitate deci reprezintă o atitudine nefinită a locuitorilor săi faţă de statele înconjurătoare şi, de asemenea, fiecare dintre ele în parte alcătuieşte o unitate combinată de natura şi conduita nefinite ale locuitorilor săi. La fel precum oamenii singulari trăiesc mai mult sau mai puţin în vrajbă între ei, din cauza naturii lor animalice, nefinită sau moştenită, tot aşa şi statele trăiesc mai mult sau mai puţin într-o mare discordie între ele, din cauza părţii nefinite sau animalice a locuitorilor lor. Deci se pot compara statele cu o specie de fiinţe vii sau de individualităţi care, fiecare pentru sine, are o natură nefinită, şi deci într-un grad mai mult sau mai puţin egoistă a poporului său”.
Aşadar, omenirea se află în prezent în căutarea identităţii sale. Şi este firesc ca oamenii să se întrebe dacă există vreo ieşire din această stare de lucruri descrisă mai sus. Să vedem ce spune Martinus…
În paragraful 24.9, întitulat: „Crearea incipientă a unei poliţii mondiale şi a unei justiţii pentru state”, autorul îşi exprimă opinia în legătură cu acest fapt: „Naţiunile singulare sau statele au evoluat înainte pentru a avea o poliţie sau o justiţie pentru a proteja pe fiecare cetăţean împotriva naturii nefinite a altor cetăţeni. Dar ele încă n-au evoluat suficient pentru a avea o poliţie sau o justiţie suficient de eficientă pentru a proteja statele singulare împotriva naturii şi atitudinii nefinite ale altor state. De aceea, în modul cel mai esenţial, relaţia reciprocă a statelor este bazată pe anarhie, ceea ce înseamnă că este bazată pe putere, fără niciun fel de influenţă a dreptului. De aceea a devenit o condiţie de viaţă pentru fiecare stat în parte să aibă o armată atotdominatoare, o pregătire de război cu o capacitate de mutilare şi de ucidere atotexterminatoare. Dar se înţelege că aceasta nu împiedică faptul că la scară mare statele mici sunt supuse statelor mari. Este adevărat că după cele două războaie mondiale … au apărut tendinţe de a crea acea poliţie mondială şi justiţie pentru state. Dar într-un grad înalt acea creare este îngreunată de o reală lipsă de putere şi de forţă pentru a ţine în frâu statele, atât timp cât ele însele au dreptul de a poseda acea putere armată pe care o doresc, şi a cărei capacitate este mult mai mare decât cea a poliţiei şi a justiţiei mondiale. Şi atât timp, cât incipienta justiţie pentru naţiuni sau state, ca de exemplu Organizaţia Naţiunile Unite, dispune doar de o putere foarte mică în comparaţie cu aceea a marilor puteri, atunci într-un grad înalt forţa marilor puteri în mod sigur decide nu numai pentru ONU, dar de fapt şi pentru toate statele mici. Şi pentru că nu este partea final evoluată care domină în acei posedanţi ai puterii, deci este evident că nu este posibil de înlăturat discordia din lume, atât timp cât continuă să existe acea situaţie. Războaie şi discuţii despre războaie vor înflori într-o măsură crescândă, până când conduita oamenilor nu va mai fi animalică, ci umană”.
Citind această analiză-viziune a lui Martinus şi comparând-o cu situaţia zilelor noastre, nu putem spune că autorul se înşeală, căci adevărul a rămas acelaşi: statele mari şi puternice hotărăsc şi soarta statelor mici, şi în ultimă instanţă soarta întregii omeniri. Aceste state s-au transformat în „jandarmii lumii” şi scriu istoria după cum o doresc sau prin „mica înţelegere” cu „cei asemenea lor”. Totuşi, în cele din urmă, când vor dispărea tendinţele animalice de dominare prin putere, omenirea îşi va găsi calea către pace şi dezvoltare armonioasă.
Mihai Trifoi
