Balinezii şi-au perpetuat nealterate datinile, obiceiurile milenare, portul, muzica, dansurile tradiţionale, ritualurile. Se detaşează celebrele spectacole „Barong”, „Kecak”, “Legong”, pe care le-am amintit fugitiv în episoadele anterioare, însă merită un comentariu mai amplu. Fiind reprezentări artistice neobişnuite pentru noi, europenii.
În derularea lor se folosesc mijloace de exprimare stilizată pentru a da viaţă unor divinităţi locale. De care (în mare mea ignoranţă) eu n-am auzit până acum. Tocmai de aceea îmi prind bine excursiile…
Dansatorii poartă nişte măşti firoase, în care culoarea roşu–aprins (magenta, pentru experţi) predomină. Vin în pas lătăreţ şi execută mișcări aparent dezordonate ale capului, corpului, mâinilor şi, în special, al…degetelor. De asemenea, privirile sunt foarte expresive, sincronizate cu ritmul melodiilor stridente, greu de reţinut şi reprodus.
Obiceiuri fel de fel
– Nu vreţi să vedeţi un „Barong”?, m-a întrebat chiar din primele zile după sosirea mea în Bali ghidul hotelului. Tipul vorbea infernal ( cred că în orice limbă) astfel că n-am auzit terminaţia. Suprasaturat de poveştilor televizate cu aventurile penale ale…baronilor din România, era gata „să dau ortul popii” când mi s-a spus că nici la mii de kilometri depărtare nu scap de ei!!!
– Să n-aud de nici un baron!, i-am retezat-o. N-am nici o treabă cu această tagmă…
– E vorba de… „Barong”, cu „g” în coadă; un dans folcloric, bazat pe legende autohtone.
– Păi de ce nu ziseşi aşa?
– Eu aşa am pronunţat, Sir, dar nu aţi înţeles. Probabil.
Poftim, fonfăitul ăsta mă mai face surd şi tâmpit!, m-am enervat. Deşi, puţină dreptate avea… Mă rog, nu era prima oară când mi s-a întâmpla, mi-am zis. „Treacă de la mine şi de data asta, cum am mai lăsat de « spemii de ori » cu alţi indivizi”.
Vorba regretatului actor de comedie Nicu Constantin, pe care l-am cunoscut şi i-am luat mai multe interviuri. Îmi povestea că la prima întâlnire cu viitoarea soţie trebuiau să se vadă în staţia de autobuz de lângă Cismigiu. Fiecare a înţeles un alt loc, iar Nicu disperat după o oră de stat în picioare, şi-a propus să-i mai dea o şansă, aşteptând încă …zece troleibuze, înainte să plece acasă!
Exoticele dansuri balineze
…M-am dus şi eu, ca toţi turiştii, să vizionez acest gen de reprezentaţii ce ţin cam două ore (fără pauză de masă, dar cu … toaletă) şi au loc în nişte spaţii generoase, în amfiteatre în aer liber. Toate locurile sunt ocupate până la ultimul.
Cele mai multe reprezentaţii de dans au loc după masa de seară. Dar se pot viziona şi dimineaţa, pe răcoare. Aşa cum a fost primul recital de tip „Barong” urmărit de mine la ora 9,00 în prezenţa unei asistente juvenile numeroase. Într-un soi de cort bine aerisit ne-am înghesuit sute de indivizi, de toate naţiile, echipaţi pestriţ, “ca la circ”, curioşi să vedem “panarama!
…Intră mai întâi în scenă o mică orchestră compusă din vreo cinci-şase muzicieni, îmbrăcaţi în ţinută tradiţional balineză, cu capetele acoperite de un fel de „turbane” (s-au cum s-or numi). Se aşează pe jos, în poziţie „turcească”, aprope de locul unde vor dansa artiştii. Formaţia este alcătuită numai din instrumente de percuţie, un fel de „tingiri”, ce sunt bătute ritmic şi obsesiv. Mi s-a spus că dansurile acestea ciudate ar fi reprezentări stilizate ale unor legende autohtone.
Fără să-şi acordeze „tigăile”, trupa a început să cânte o melodie ţipătoare. Din spatele uriaşei scene a apărut (chipurile „timid”, cu multă precauţie) un personaj bizar, funambulesc. Este echipat tot în roşu. Poartă o mască înspăimântătoare ce vrea să sugereze o creatură mitologică asiatică, un fel de dragon, nu-mi dau seama. Are gura enormă, în permanenţă căscată şi-şi etalează nişte colţi fioroşi. Ochii exoftalmici privesc fix, iar urechile ascuţite sunt şi ele roşioare. Ca imaginea să fie aiuritoare complet, dihania poartă pe creştet o coroană aurită, ceea ce vrea să ne sugereze că este un mare Şef.
Descrierea mea „elevată” (aidoma cu aceea a unui tânăr ce a luat Bac-ul cu nota 10 în sesiunea din iunie 2014) vrea să vă pună, totuşi, cât de cât în temă, stimaţi prieteni. Apar pe parcursul reprezentaţiei şi alte personaje ciudate, costumate la fel de extravagant, iar dansurile se succed înlănţuite, sugerând felurite legende şi povestiri ştiute doar de localnici.
Lupta dintre „Bine” şi „Rău”
Am asistat la mai multe asemenea show-uri cu multă culoare şi bâţâială artitică asiatică, dar la ultimul m-am cam plictisit. Prea se asemănau… Prima dată, fiind ceva nou, am urmărit atent totul. Însă necunoscând povestea, n-am priceput mare lucru: în esenţă, era confruntarea dintre „Bine” şi „Rău”, lupta forţelor Ordinii („Barong”) cu cele ale Haosului („Rangda”).
Tot deliciul îl fac fără doar şi poate măştile groteşti, reprezentând monştri-dragoni.
M-am dus pentru comparaţie la un spectacol „Legong”, o suită de dansuri mai stilizate, dificil de executat. Coregrafia mi s-a părut mult mai elaborată, în care nu se permit improvizaţiile, protagonistele fiind numai fete tinere.
Să amintesc şi de alte recitaluri folclorice, cum ar fi „Kecaek”, care include numai mișcări ritmate, variate ale corpului, executate în ritmul unor melodii alerte.
M-a încântat, nici nu se putea altfel, vestitul „Ramayana”. Un spectacol-alegorie bazat pe relatarea unor episoade din epopeea indiană, în care se celebrează isprăvile Eroului legendar, Rama.
După o cină festivă, prilejuită de aniversarea zilei de naştere a unui tovarăş de drum, am fost invitaţi „cu căţel şi purcel” să admirăm… „Dansul Focului”. Dar nu al lui Manuel de Falla, ci unul balinez get-beget, care aşa cum îi spune şi numele, se vrea un ritual de exorcizare a fortelor malefice. De aceea un grup de fete desculţe dansează frenetic, scoţând ţipete extaziate, pe nişte cărbuni… încinsi.
Aoleu, eu eram gata să sun la 112, să vină…Smurd-ul şi să le ducă la Spitalul de Arşi.
„Wayang Kulit”
Cu totul altceva este „Wayang Kulit”: un recital insolit, ce nu trebuie ratat. Când mi s-a spus că voi asista la un show cu marionete, am refuzat.
– Fugi de aici, i-am spus organizatorului ce se ocupa cu „entertainment” -ul oaspeţilor hotelului. Ce, crezi că am dat în mintea copiilor?
– Haideţi,”papa”, şi nu o să regretaţi, m-a asigurat ferm.
– Bine „fiule”, i-am întors-o elegant. În fond, ce pierd, mi-am zis „resemnat”.
În întreaga Asie de Sud-Est nu doar cei mici, dar şi părinţii lor, ca şi mulţi turişti, gustă acest gen de teatru şi merg să caşte gura. Este un spectacol cu…păpuşi, ceva foarte original. Spectatorii văd proiectate pe un ecran doar umbrele în mişcare a zeci şi sute de marionete, tema reprezentaţiilor având la bază mituri şi legende balineze.
Performanţa cu adevărat remarcabilă constă în aceea că un singur mânuitor animă câteva zeci de personaje din mucava şi pâslă. Sunt recitaluri de mare virtuozitate artistică, fantoşele fiind proiecate pe un fundal sub formă de umbre mişcătoare, întruchipând personaje legendare.
Ăia păpuşari, nu…unii politicieni!
„Tabletomania”
Doamne, nu am văzut apoape nici un individ în holul hotelului, la bar, la plajă, SPA, swimming pool, pe terasă fără propria… tabletă! Jucăria aceasta pentru oameni mari a devenit de neînlocuit. De fapt, şi copiii au ajuns dependenţi, ajungând un fel de drog legal.
Aşa se face că nimeni nu mai citeşte o carte, nu răsfoieşte o revistă sau dezleagă vreo integramă. Până şi aparatele de fotogrfiat şi de filmat au început să fie înlocuite cu asemenea „gadget”-uri, ce tind să devină la fel de indispensabile omului modern ca telefoanele mobile.
Ultima modă este să stai pe burtă în şezlong cu tableta aşezată pe jos, şi să o „foieşti” necontenit în căutarea ştirilor, bârfelor, muzicii, pozelor, filmelor şi aşa mai departe. Fiecare cuplu are tableta sa. Nici nu se pune problema (şi nici nu se poate) ca amândoi soţii să urmărească simultan acelaşi subiect. Precum acasă la…televizor.
Nedumerirea lui Rik
Deocamdată stau liniştit. Sunt un fel de „cuc” în „Pădurea tabletomaniei”. Nu m-a contaminat încă mania asta. Am rămas la smartpohne. Dar nu se ştie când mă va robi moda…
Poate la anu’. Nu mă pot face mereu de râs printre stranieri, citind pe şezlong dintr-o… carte!!!
Un puşti blond, de vreo patru anişori -Rik- cu care mă împrietenisem la cataramă (venit de la Amsterdam împreună cu familia sa numeroasă şi care îl cam neglija), chiar m-a întrebat nedumerit la un moment dat văzând că răsfoiesc un roman: „What is this”??? (Va urma)
Horia C. Deliu
