Marii gânditori ai omenirii din toate timpurile, şi mai ales filosofii preocupaţi de problemele existenţiale, lansează prezumţii, imaginează scenarii, alcătuiesc concepţii posibile despre lume şi viaţă. În acest fel ei contribuie la dezvolatarea ştiinţifică, culturală şi spirituală a omenirii.
În felul lor toţi au dreptate, dar în toate există şi un anumit grad de relativitate, deoarece în existenţă totul se schimbă continuu. John Stuart Mill (1806-1873), reprezentantul „concepţiei utilitariste”, care susţine că fericirea este scopul acţiunilor omeneşti şi principiul suprem al moralităţii şi că acţiunile omului sunt bune în măsura în care aduc fericirea şi rele dacă au ca rezultat contrariul fericirii, susţine şi „principiul diferenţierii calitative a valorilor: cu cât o valoare este împărtăşită de mai mulţi oameni, cu atât ea este superioară celorlalte”. Aceasta însă înseamnă că o anumită valoare (să presupunem o concepţie filosofică sau o teorie ştiinţifică) depinde de numărul oamenilor care o împărtăşesc. Dacă numărul oamenilor se schimbă, se schimbă şi valoarea?! Chiar despre apariţia vieţii pe pământ există mai multe teorii, şi adepţii fiecăreia susţin că respectiva este cea adevărată. Şi chiar între diversele religii (care în ultimă instanţă sunt tot concepţii despre lume şi viaţă) nu există concordie, ci diferenţe de opinie. Se poate spune acelaşi lucru şi despre oamenii de ştiinţă, care nu cred în orice, ci se bazează pe fapte, dar acolo unde nu se pot baza pe fapte, şi ei apelează la ipoteze, însă şi ipoteza este o presupunere, o supoziţie, şi de aceea uneori apar şi aici diferenţe de opinie sau mai multe teorii, urmând ca realitatea să confirme una dintre acestea.
Dar să luăm câteva exemple referitoare la concepţiile diverşilor filosofi şi să vedem în ce măsură „adevărul lor” poate fi sau nu poate fi şi „adevărul nostru”.
Jean Paul Sartre (1905-1980), a cărui teză centrală o reprezintă „concepţia de liberă existenţă a omului”, susţine că „lumea nu are nicio justificare şi nicio semnificaţie care ar preexista acţiunii umane” şi că existenţa omului nu e justificată prin nimic altceva decât prin ea însăşi. El susţine, de asemenea, că omul mai întâi există, se naşte, şi după aceea se defineşte. În concepţia lui, omul este absolut responsabil de modul în care îşi construieşte personalitatea. Cu acest lucru putem fi de acord, dar numai cu afirmaţia că omul devine „responsabil” doar atunci când înţelege valorile sociale şi morale, când poate face diferenţa dintre bine şi rău, când poate anteevalua consecinţele sau efectele acţiunilor sale, deci când „îşi ia soarta în propriile mâini” ori acest stadiu nu poate fi atins în primii ani ai vieţii, şi unii oameni nu-l ating niciodată într-o viaţă terestră. Pe de altă parte, nu poţi acuza un dezechilibrat mintal sau un nevăzător din naştere că ar fi „responsabil” de modul cum şi-a construit personalitatea. De asemenea, afirmaţia lui Sartre, că: „iniţial, la naştere, el nu este nimic, dar apoi devine ceva şi anume ceea ce el însuşi doreşte să fie”, nu ni se pare pe deplin adevărată, decât în a doua ei parte. În ceea ce priveşte prima parte a afirmaţiei, precum că la naştere omul „nu este nimic” , ni se pare greşită, deoarece conform acesteia la naştere toţi copiii ar trebui să fie egali (adică „nimic”), dar ştim cu toţii că nu sunt aşa, deoarece fiecare vine pe lume cu „zestrea” sa, ori cum ar spune Martinus: cu nucleele sale talentice. Nu putem fi de acord cu teoria că la naştere nu toţi copiii sunt egali: unul se naşte bolnav sau diform, altul este sănătos, puternic şi talentat; unul este alb, altul este negru, unul este asiatic, altul eschimos, unul se naşte într-o familie săracă, altul într-o familie extrem de bogată, unul are de la naştere toate mijloacele de trai, altul se zbate în lipsuri şi mizerie, şi atunci cum putem spune că toţi copiii se nasc egali şi nu sunt nimic, iar apoi prin voinţa lor îşi construiesc personalitatea?
Şi dacă tot ne referim la copii, suntem noi cu adevărat capabili să distingem între categoriile de Bine şi Rău? Printre teoriile morale existente (Hedonismul, Eudomenismul, Etica deontologică) se încadrează şi „Etica aplicată”. Unul dintre filosofi, Michael Tooley, se întreabă dacă fătul este o „persoană”, o „fiinţă umană”? În concepţia sa fătul nu este o fiinţă umană şi deci „nu are dreptul la viaţă”. El susţine că „conform definiţiei conceptului de persoană, răspunsul la această întrebare este negativ. Persoana este acea fiinţă care are dreptul moral la viaţă în virtutea faptului că respectă criteriul conştiinţei de sine. Persoana este acea fiinţă care are conştiinţa propriei existenţe şi a propriilor stări mentale şi sufleteşti. Dat fiind faptul că fătul nu respectă criteriul conştiinţei de sine, el nu este o persoană. Aşadar el nu beneficiază de dreptul moral la viaţă”. Din acest punct de vedere „avortul nu este un infanticid şi nici un act imoral”. Nimic mai fals! Considerăm această teorie de esenţă fascistă, care ar da dreptul oamenilor să se erijeze în „dumnezei” cu drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi. Aceasta ar însemna să-ţi maschezi faptele de cruzime printr-o justificare filosofică.
Un alt mare filosof, Friedrich Nietzsche (1844-1900), susţine că „răul există în viaţă” şi el nu poate fi negat. Adevărat, nu poate fi negat, dar poate fi, dacă nu înlăturat, cel puţin controlat. Referindu-se la conceptele bine-rău, Nietzsche promovează o teorie ciudat de primejdioasă pentru societate, el împărţind oamenii în „rasa superioară (stăpânii)” şi „rasa inferioară (sclavii)”. Conform acestei viziuni, stăpânii sunt oameni cu voinţă puternică, în timp ce sclavii sunt oameni cu voinţă slabă. Stăpânii promovează valorile războiului, mândriei şi sănătăţii, în timp ce sclavii promovează valorile păcii, umilinţei şi suferinţei. În concepţia filosofului, în cadrul naturii „răul” şi violenţa sunt „permise”, aşadar de ce n-ar fi permise şi în cadrul societăţii? Nu vom intra în detalii, dar trebuie să precizăm că această teorie denotă dispreţ faţă de cei mulţi şi oropsiţi, şi mai devreme sau mai târziu îndeamnă la „revolta sclavilor”, care vor dori să ajungă şi ei „stăpâni”, şi atunci rolurile se pot inversa, posibilitate conştientizată totuşi şi de către autorul teoriei.
În concluzie am spune că decât să urmăm aceste teorii, este mult mai bine să respectăm etica creştină, care promovează iubirea necondiţionată faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, faţă de viaţă în toate formele ei, să respectăm codurile morale şi normele societăţii. Conform eticii creştine, „manifestarea iubirii faţă de aproapele tău este o revelare a naturii divine a omului”. În acest context, este de preferat să dăm dreptate lui Spinoza şi Leibniz, care adoptă o perspectivă deterministă asupra universului: „acesta este creat de Dumnezeu pe baza unui plan şi evoluează în conformitate cu acest plan”. Prin raportarea „principiului raţiunii suficiente” a lui Leibniz („niciun fapt nu poate fi real şi nicio propoziţie adevărată, dacă nu există o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel”) la originea şi evoluţia universului „se subînţelege că Dumnezeu este raţiunea necesară şi suficientă pentru existenţa şi evoluţia acestei lumi. Dumnezeu este un temei necesar, în sensul că, dacă admitem că Dumnezeu nu există, este imposibil să dovedim existenţa lumii. Dumnezeu este un temei suficient, în sensul că, admiţând că Dumnezeu există, devine imposibil ca universul şi omul să nu existe la rândul lor”. Şi absolut toate acţiunile conştiente sau inconştiente ale oamenilor sunt îndreptate către scopul final: descoperirea lui Dumnezeu!
Mihai Trifoi
