Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) poate fi considerat primul întemeietor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, un adevărat monument al credinței ortodoxe și al culturii românești, așa cum se arată în istoricul aflat pe site-ul oficial al acestui sfânt locaș.
Din punct de vedere administrativ, Mănăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus și Drăguș din județul Brașov.
Istoria Mănăstirii Brâncoveanu începe din secolul al XVII-lea. În anul 1654, satul și moșia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaților, bunicul lui Constantin Brâncoveanu. Acesta, se spune că a construit o bisericuță din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaștri de aici.
În jurul anului 1696, vechea biserică a fost refăcută în piatră și cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu, menționat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripție din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaște prea bine anul ctitoriei. În lipsa inscripției originale, data construcției mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mănăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (1701).
Ctitorul Mănăstirii de la Sâmbăta, Sfântul Martir Constantin Vodă (așa cum este pomenit în ziua de 16 august, în calendarul creștin ortodox), apărător al Ortodoxiei ardelene, a transformat și reorganizat vechea mănăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaștri, într-o mănăstire mai mare cu viață de obște (călugări care trăiesc, muncesc și se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam și credință a românilor de pe ambele versante ale Carpaților.
După aceea, voievodul martir, înființează la mănăstire o școală de grămătici, un atelier de pictură în frescă și o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domnești.
Domnia voievodului Constantin Brâncoveanu a luat sfârșit în anul 1714, în acel an, la 15 august, a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și al ginerelui său, sfetnicul Ianache.
Mănăstirea a avut din păcate aceeași soartă ca și cea a ctitorului ei.
După intrarea Transilvaniei sub „protectoratul” Austriei (9 mai 1688), noua stăpânire catolică a început încercările de atragere a populației românești ortodoxe majoritare la catolicism. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism, astfel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică.
În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desființarea mănăstirilor ortodoxe. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid și piatră să fie demolate.
Mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruțată de distrugere în 1761, posibil la intervenția familiei Brâncoveanu, proprietara moșiei și satului Sâmbăta.
Până la urmă, mănăstirea a fost distrusă, ceea ce a „ușurat”, din păcate, acest lucru a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era amenințată cu desființarea) moșia Sâmbăta de Sus ieșise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802).
În anul 1785, Viena a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea brâncovenilor. Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol și jumătate.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Șaguna, care constata că mănăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. În descrierea sa face însă o precizare care se regăsește și în relatările ulterioare ce priveau ruina sfântului locaș. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna arăta că icoanele sfinților sunt zugrăvite atât de frumos, cununile lor fiind poleite cu aur curat, care luminează biserica.
Înainte de 1889 mănăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Pușcariu, care preciza și el că înlăuntru și în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviți în mărime naturală în culori vii, desen regulat și cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe perete.
După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare, a fost locuit o perioadă de urmașii familiei Brâncoveanu. Aceștia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele și toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus (o suprafață totală de 114 iugăre).
Al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus a fost mitropolitul Nicolae Bălan, care a început lucrările de refacere a bisericii în vara anului 1926. Atunci s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părțile ce lipseau și s-a ridicat acoperișul. Sfințirea bisericii și a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii.
Mitropolitul Antonie Plămădeală (1982-2005) este al treilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu. Ales în anul 1982 arhiepiscop al Sibiului, mitropolit al Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului, Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta Mănăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985. Sub îndrumarea sa directă s-au făcut reparații capitale și s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească. Împrejurul ei s-a ridicat din temelii incinta în stil brâncovenesc, în forma de patrulater, potrivit tradiției ortodoxe românești, compusă din doua corpuri masive de clădiri cu două nivele — unul spre nord și altul spre sud. Corpul de clădiri așezat pe latura de nord cuprinde, între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie și chilii, la etaj, casa brâncovenească, o mare bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă și lemn și obiecte de patrimoniu colecționate de vrednicul de pomenire mitropolitul Antonie al Ardealului, toate aceste spații mărturisind intenția de a face din Mănăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă și de cultură românească.
După 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mănăstirea Brâncoveanu a fost resfințită în ziua de Duminică, 15 august 1993. A fost prezent la eveniment patriarhul ecumenic Bartolomeu I, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, mitropolitul Ardealului, Antonie, alți înalți ierarhi, preoți și diaconi.
În 2003, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), la Sâmbăta a fost inaugurată o nouă construcție: Centrul Ecumenic — Academia de la Sâmbăta de Sus. Clădirea a fost ridicată la inițiativa mitropolitului Antonie Plămădeală și este menită să găzduiască seminarii și conferințe teologice, cu caracter național și internațional.
La Sâmbăta, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, și-a lăsat prin testament toate lucrurile personale, precum și impresionanta sa bibliotecă, cuprinzând aproximativ 50000 de volume.
Palatul din Potlogi
Ansamblul brâncovenesc din comuna Potlogi, județul Dâmbovița, situată pe drumul dintre Târgoviște (fostă capitală a Țării Românești) și București, a fost construit de domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), la finele secolului al XVII-lea, fiind terminat în anul 1698.
În ziua de azi, din acest ansamblu se mai păstrează doar Palatul Potlogi și Biserica Sfântul Dimitrie, zidită între 1683-1684, precum și ruinele casei vechi și ale cuhniei (bucătărie).
Palatul, reprezentativ pentru arhitectura brâncovenească, ridicat în anul 1698 de Constantin Brâncoveanu, era destinat să fie lăsat moștenire fiului său Constantin, potrivit pisaniei așezate pe fațada de sud a palatului.
Curtea palatului este de formă rectangulară, fiind străjuită la nord de albia fostului heleșteu, iar pe celelalte trei laturi — de un zid de incintă. În jurul palatului și al bisericii se aflau grădini și lacuri amenajate.
Palatul este o construcție de plan dreptunghiular, alcătuită dintr-o pivniță boltită, parter și un etaj. Parterul este alcătuit din trei încăperi spațioase și alte două mai reduse ca dimensiuni. Accesul la etaj se face prin foișorul deschis, situat pe fațada sudică. Aici se intra într-o cameră prelungă ce separa cele două apartamente — al domnului, de dimensiuni mai mari, în stânga, și cel al doamnei, în dreapta. Tot la etaj se află și loggia.
Încăperile de la etaj au tavanele acoperite de bolți, precum și pereți care păstrează frumoase stucaturi cu motive florale. Picturile murale care decorau acești pereți nu mai există astăzi.
Biserica, cu hramul Sfântul Dumitru, a fost ridicată în anul 1683, înaintea tuturor celorlalte părți ale ansamblului din Potlogi. Palatul a fost inaugurat în data de 27 octombrie 1698, în prezența patriarhului Constantinopolului, Calinic al II-lea.
Palatul din Potlogi a fost distrus de turci în anul 1714, după care a fost lăsat în ruină până în anul 1955, când a început reconstrucția sa.
Printre elementele arhitecturale păstrate din edificiul original se numără o placă de piatră, decorată cu un vultur valah și scrisă cu litere chirilice, pe care sunt menționate în inițiale, la colțuri, numele și titlul ctitorului : „Io, K, B, V.” („Eu, Constantin Brâncoveanu, Voievod.”).
AGERPRES
