Astăzi vom readuce în memoria cititorilor câteva expresii care ne trimit în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, dar care îşi au şi în timpul nostru oglindirea în societatea românească.
Auzim adesea comparaţia „Ca în ţara lui Papură-Vodă”, dar mai puţini ştiu cine a fost acest domnitor şi de ce este folosită şi azi expresia. Se spune că în vechime chiar a existat un Papură-Vodă, dar că numele acesta era doar o poreclă pentru Ştefăniţă-Vodă, fiul lui Vasile Lupu, care a domnit între anii 1659-1661. Sursele istorice şi literare povestesc că în timpul domniei sale „s-a întâmplat să fie o mare secetă în Moldova, după care oamenii au fost nevoiţi să mănânce chiar şi papură (plantă de baltă), ca să nu moară de foame. Din această cauză, moldovenii l-au numit, pe Ştefăniţă-Vodă, Papură-Vodă, după care au pornit să circule şi zicalele „ca pe vremea lui Papură-Vodă” sau „ca în ţara lui Papură-Vodă”. Această expresie se referă la o situaţie de foamete, dezordine, haos social, când corupţia şi încălcarea legilor şi ilegalităţile de tot felul primează în defavoarea celor mulţi şi săraci. Şi nu putem spune că prin satele şi cătunele româneşti (şi nu numai) n-ar exista destulă mizerie şi promiscuitate. Am văzut copii aduşi la spital într-o stare incredibilă de slăbire, pentru că părinţii lor nu aveau ce să le dea de mâncare, am mai văzut mame abandonându-şi copiii sau vânzându-i la străini pentru câţiva bănuţi, am văzut (la emisiunile televizate) destule scandaluri şi crime din cauza sărăciei, fiindcă în disperare de a nu-şi putea întreţine familiile oamenilor nu le mai rămâne decât să-şi îngroape amărăciunea vieţii în alcool şi astfel „să-şi piardă minţile”. Aceştia chiar trăiesc ca în vremea lui Papură-Vodă, în timp ce îmbogăţiţii vremii de azi se îmbuibă cu toate bunătăţile, trăiesc în vile luxoase, se plimbă ostentativ în maşini la care alţii nici nu visează, şi din înălţimea prostiei lor ne sfidează cu neruşinare. Aşadar, într-o parte avem „Ţara lui Papură-Vodă” iar în cealaltă „La dolce vita”. Şi aşa ne vom tot plimba prin „Ţara lui Papură-Vodă” până când nu vor veni la putere „domnitori” mai conştienţi, ca să pună ordine în lucruri…
O altă expresie proverbială, oarecum sinonimă cu prima, „(de) pe vremea lui Pazvante”, se referă tot la o vreme îndepărtată şi demodată. Dacă vrei să-i spui cuiva că are idei învechite şi demodate, poţi să-i zici că acestea „sunt de pe vremea lui Pazvante”. Şi chiar dacă în cărţile de istorie nu e pomenit acest Pazvante, el existând numai în expresia de mai sus, totuşi se spune că zicala porneşte de la un adevăr istoric: „paşa Bidin Pazvan-Oglu şi-a ridicat oştile sale contra Porţii Otomane trecând prin foc şi sabie ţinuturile de la Dunăre, între anii 1797-1812”. Vedem deci că în memoria colectivă a poporului nostru au rămas nume şi fapte, a căror origine uneori s-a pierdut, dar folclorul le-a păstrat şi le-a transmis într-o formă sintetizată, care în prezent au şi o nuanţă critică sau uşor ironică, satirizând astfel o anumită situaţie socială sau de moment. Aceste expresii nu doar „colorează” vorbirea, adică dau expresivitate limbajului, dar adesea exprimă şi un adevăr dureros, venit din trecutul îndepărtat să ne amintească de vremuri nepotrivite. Cât vor putea ele să îndrepte situaţiile anacronice de azi nu ştim, dar e bine că există şi prin existenţa lor ne sugerează ce nu se potriveşte cu prezentul nostru.
Situaţiile „de tristă amintire” din trecutul poporului nostru nu ni le-a dat Dumnezeu, ci le-au creat conducătorii vremii prin rea-voinţă, nepricepere sau legi proaste, aşa cum foarte plastic se exprima poetul Vasile Alecsandri când afirma despre un neghiob: „Se găseşte mai multă judecată în papucul meu decât sub pălăria d-tale”. Expresia „Judecata lui Papuc” se referă la o hotărâre proastă a unei persoane, „care în popor devine nume propriu, după acea poreclă şi, în final, expresie folosită şi azi pe larg”.
Dacă dorim „să caracterizăm sugestiv” un grup de oameni sau copii care fac prea multă gălăgie, folosim o altă expresie de origine folclorică: „Armata lui Papuc”, expresie pe care o găsim şi în folclorul copiilor: „Armata lui Papuc / Patru vin şi doi se duc…”. Şi nu vi se pare că unele proteste stradale din zilele noastre seamănă cu „Armata lui Papuc…”? Credem că Poporul ştie ce spune… Şi cu adevărat că unele hotărâri luate în sferele cele mai înalte şi „spre binele poporului” par hilare şi prost inspirate, adică luate după „Judecata lui Papuc”, şi nu o spunem noi, ci o spun unii altora cei care se tot ceartă la „show”-urile televizate, şi care adesea nu ajung la niciun rezultat benefic, ci pur şi simplu „bat apa în piuă”, adică vorbesc mult şi fără rost, căci lucrurile rămân cum au fost…
(Sursa de inspiraţie: „Povestea limbii române”, de Boris Crăciun şi George Bădărău, 2004,
Editura Porţile Orientului, Iaşi)
Mihai Trifoi
