Mirajul puterii atrage, uneşte, dezbină, încovoaie, răneşte, uneori chiar ucide, pentru că cei cu bani vor şi putere, iar cei cu putere vor bani mai mulţi, şi cu cât puterea e mai mare cei care o acaparează devin mai „intangibili”, şi sub umbrela puterii multe fapte incorecte pot fi ascunse, căci cel care stăpâneşte se crede “puternic şi apărat”.
Pe măsură ce se apropie noile alegeri, prezidenţiale, lupta se ascute, adversarii se înverşunează, susţinătorii lor de asemenea, acuzele şi strategiile defensive devin imprevizibile, iar „aşii din mânecă” sunt scoşi unul câte unul, dacă trebuie se sacrifică şi pionii si celelalte piese, numai pentru… a păstra puterea.
La pagina 652 a „Noului dicţionar universal al limbii române”, găsim cuvântul încleştare, cu sensurle figurative: “contractare, crispare, înteţire, intensificare, înverşunare”. Ei da, înverşunare, pe asta o vedem zilnic şi ne minunăm de cât de inventivi pot fi adversarii. Dicţionarul ne oferă şi un exemplu ilustrativ: “…el are furia peroraţiei în public şi cu greu e smuls uneori din încleştarea discuţiei”, şi exemple din viaţa publică românească a zilelor noastre, şi mai ales în sfera politică, sunt uşor de găsit dacă privim şi numai emisiunile TV, televiziuni care şi ele s-au împărţit în tabere adverse şi atacă pe toaote părţile, căci adversarii trebuie distruşi, şi cu cât rămân mai puţini, cu atât mai bine…
Şi lupta continuă, iar combatanţii „cu gura încleştată sau cu dinţii încleştaţi, cu fălcile încleştate, crispaţi, contractaţi (strângând maxilarele, cum ne spune Dicţionarul) se îndârjesc a-şi demonstra abilităţile oratorice şi „a acumula puncte” în favoarea lor. Nu mai contează nici mamă, nici tată, nici frate sau soră, se aruncă totul în luptă. Cel aflat într-o tabără încearcă să-l încovoaie pe cel din tabăra opusă. La pagina 654 a aceluiaşi Dicţionar găsim sensurile cuvântului a (se) încovoi: a (se) curba în formă de arc, dar şi sensurile figurate: a se pleca înaintea cuiva, a (se) umili. Toţi înţelegem că orice combatant caută să-şi încovoaie, să-şi umilească ori să-şi distrugă adversarul, să-l scoată din luptă. Dar se întâmplă şi în viaţă precum în natură. Dacă doi indivizi merg prin pădure şi dau de un desiş, ei încearcă să-l străbată, şi făcându-şi loc de înaintare, adesea trebuie să încovoaie rămurişul, şi înaintaşul, uitând de cel din spatele său, dă drumul ramurei încovoiate, care se destinde şi-l loveşte peste faţă pe cel din spate. Dar acesta este un gest involuntar. Acum să ne imaginăm că avem în faţă doi adversari politici de prim rang, încleştaţi într-o luptă „pe viaţă şi pe moarte”, şi unul dintre ei încearcă „să-l încovoaie” pe celălalt. Se întâmplă însă că, precum ramura din pădure, cel încovoiat să se destindă şi să-şi lovească adversarul peste faţă. Dar spre deosebire de întâmplarea din pădure, unde gestul era involuntar, aici gestul este făţiş voluntar şi scopul bine precizat, iar „armele” folosite în încercarea de a-şi „încovoia” adversarul definitiv sunt de o inimaginabilă inventivitate, încât pentru omul de rând evenimentele se înscriu în Programul „Circ şi pâine”, căci ce să mai facă bieţii muritori de rând, decât să stea la o bere ori să mânânce floricele uitându-se la televizor, bineînţeles, dacă nu sunt „prinşi cu alte treburi”, adică „la ciordeală” (fiind prea bine cunoscut, nu mai dăm sensul acestui cuvânt), în vreo luptă de stradă cu bolovani, topoare şi săbii ninja, ori prin baruri şi discoteci? Aici nu-i mai punem la socoteală pe cei „cuminţi şi inteligenţi”, care-şi văd de treburile lor şi trăiesc frumos, neafectaţi prea mult de “luptele interne” pentru supremaţie.
Dar nu mai e mult până departe, şi în curând apele se vor mai linişti, însă nu pentru mult timp. Noi totuşi să privim în viitor şi să credem că el va fi mai bun. Şi va fi mai bun, dacă vom pune cu toţii umărul la urnirea din loc a căruţei, căci în timp ce noi mai umblăm cu căruţele, alţii umblă cu supersonicele şi navetele spaţiale; tot luptându-ne între noi ca fraierii, în loc să ne unim şi să schimbăm lucrurile în bine, continuăm să rămânem în „epoca lui Păcală şi Tândală”…
Mihai Trifoi
