Nu, nu este vorba despre vreun desen animat ce are ca protagonist un câine cu super puteri, ci este vorba despre Bundas, o femelă labrador în vârstă de un an, ce îşi dedică viaţa stăpânei sale nevăzătoare.
Ce este atât de spectaculos în acest lucru, probabil că vă întrebaţi? Ei bine, Bundas este singurul câine de ajutor pentru o persoană nevăzătoare din întreg judeţul Covasna. Din cei peste 700 de nevăzători, doar Katalin Csirinyi a avut „îndrăzneala” de a apela la ajutorul unui patruped pentru a trece cu bine de provocările pe care viaţa i le aduce în fiecare zi.
Căţeluşa a ajuns în familia lui Katalin când avea o lună şi trei săptămâni; era doar un ghemotoc negru de blană. Cu multă iubire şi atenţie, Bundas a crescut şi, pentru a putea fi ochii stăpânei sale, imediat a început antrenamentul alături de un dresor de câini cu o vastă experienţă în educarea câinilor, dar nu şi în această latură a dresajului canin.
Niciun ajutor din partea autorităţilor, nicio înţelegere din partea oamenilor
Drumul a fost anevoios, mai ales pentru Katalin. A cerut ajutorul autorităţilor, dar nu a primit niciun răspuns la apelul ei, aşa că toate cheltuielile pe care le-a avut şi încă le mai are cu puiul de labrador, le suportă din pensia de nevăzător de 260 de lei, dar şi din salariul pe care aceasta îl câştigă din meseria de maseur. Numai o singură şedinţă cu „educatorul” câinelui costă 26 lei, iar şedinţele se ţin de 5 ori pe săptămână.
Locuitorii oraşului sunt sceptici când vine vorba de câinele ghid care conduce un nevăzător, şi au tot felul de reacţii de indignare dacă patrupedul este văzut în locuri aglomerate. „Problemele sunt de ordin organizatoric, la noi în ţară, legat în special de nevoile nevăzătorilor, nu neapărat de câine. Niciun semafor în oraş nu are semnalizare sonoră la schimbarea de culoare, iar asta este foarte greu să înveţi un câine dacă nu îi dai nişte repere. Pimăria nu ne sprijină. Aşa cum este o lege naţională pentru cei care au un handicap locomotor, prin care se stipulează că trebuie să existe o rampă de urcare la fiecare instituţie, pentru nevăzători nu se face nimic. Pistele de biciclete sunt făcute doar cu vopsea şi nu cu un material special care să fie simţit cu bastonul, maşinile sunt parcate pe trotuare şi nimeni nu-i sancţionează pe proprietari. Câinele le ocoleşte, dar la un moment dat nu mai ai pe unde să le ocoleşti, decât dacă ieși în stradă”, spune dresorul patrupedului, Bogdan Chirovan.
Nici oamenii nu privesc cuplul câine-nevăzător cu ochi buni, ferindu-se de frică din calea ghidului. Cel mai mult contează promovarea de care nevăzătorii ar trebui să beneficieze în rândul celorlalţi locuitori, pentru a se putea integra, însă la noi în judeţ nimeni nu face nimic în acest sens.
„Este greu să intre cu câinele în spital, unde lucrează, oamenii nu înţeleg. Ăsta e nivelul de cultură în România, nu ai cum să educi oamenii în câteva zile dacă nu se face nicio campanie naţională. Şi pentru români şi pentru unguri, câinele trebuie să stea pe un metru de lanţ în curte, să mănânce o coajă de pâine, iar cine face mai mult, e nebun. Nu e primit cu mare plăcere în societate. Un câine care conduce un orb produce nişte reacţii din partea oamenilor pe stradă, de nu v-ar veni să credeţi ”, a completat dezamăgit Bogdan Chirovan.
Ambiţia şi perseverenţa te ghidează cel mai mult prin viaţă
Nimic nu îi stă în cale tinerei ce cândva a văzut lumina zilei. Chiar dacă de cele mai multe ori se simte copleşită de boala necruţătoare care a lăsat-o fără vedere la numai 18 ani, într-un timp extraordinar de scurt, Katalin trece cu bine peste toate greutăţile alături de mama sa, singurul ei sprijin uman, şi câinele său iubitor. „Ce-am păţit cu ochii? Păi, de fapt nici medicii nu ştiu ce e cu retina. Eu am văzut până la 18 ani, şi pe urmă s-a întâmplat că în două săptămâni nu am mai vazut deloc. Un medic zice că e din cauza RH-ului, celălalt că am avut în copilărie o boală şi s-ar putea că asta e cauza.”
De 11 ani şi 5 luni este nevoită să se descurce pe întuneric, să se ghideze după sunete şi marginirea bordurilor, să numere paşii până la masa de la serviciu, sau până la uşa de la ieşire. Numai ea ştie prin ce a trecut şi cât s-a luptat pentru a ajunge unde este acum. A avut o ambiţie de fier, chiar şi când i s-a spus că nu va reuşi. Nu s-a lăsat învinsă de boală şi şi-a continuat studiile, necunoscând alfabetul Braille (un sistem de scriere folosit de cei cu deficienţe de vedere pe bază de puncţie a suportului de scris). A fost nevoită să-l înveţe în câteva zile, pentru că altfel nu ar fi putut să intre la Postliceala de asistenţi medicali din Bucureşti. A depăşit şi barierele lingvistice, totul pentru visul de a se descurca singură. Și-a reuşit! După trei ani de studii a obţinut o diplomă ca asistent medical specializat în fizioterapie, şi profesează ca maseur la Policlinica Spitalului Judeţean de Urgenţă din Sfântu Gheorghe, fiind foarte cunoscută în rândul pacienţilor ce au nevoie de fizioterapie şi masaj, încă din anul 2008.
„Am făcut 3 ani de postliceală la Bucureşti, la nevăzători, şi acum sunt asistent medical specializat aici, la fizioterapie, numai că din cauza vederii nu pot lucra la aparatură şi aşa că fac masaj”, a spus Katalin.
Un singur regret are acum, după ce a reuşit atâtea: nu poate merge la serviciu însoţită de prietenul şi ajutorul ei necuvântător. Din păcate, locul său de muncă nu îi facilitează accesul la legea care prevede că o persoană nevăzătoare poate merge însoţită de câinele ghid la serviciu. Poate că ar fi nevoie de o investiţie din partea conducerii spitalului, însă abia există bani pentru serviciile medicale pe care Spitalul le oferă asiguraţilor, nemaiîncăpând vorba de o investiţie în alt sens. Chiar şi aşa, Katalin speră la o răsturnare de situaţie în viitor, mai ales că singura persoană pe care se bazează acum este mama sa, care se află la o vârstă destul de înaintată. Niciuna dintre ele nu vrea să se gândească la inevitabil, dar sunt realiste de şansele pe care Katalin le va avea mai târziu, după ce va rămâne singură.
Nu este „sânge-albastru”, dar se descurcă de minune
Când am ajuns la Katalin acasă, căţeluşa radia de fericire. Nu mai ştia pe ce parte să se bage în braţele stăpânei sale ca să îi arate dragostea şi recunoştinţa. Chiar dacă nu este un câine din părinţi ghizi şi a fost lăsată să fie mângâiată, contrar regulilor ce se impun unui câine ghid pentru nevăzători, Bundas este un patruped de ajutor de nădejde, care învaţă repede şi care se dedică muncii sale.
Afară, la plimbare, Bundas a fost puţin emoţionată, fiind stânjenită de prezenţa mea. Eu ştiu că este un câine conducător foarte bun, deoarece l-am văzut la plimbare în alt context, şi pentru că mi-au confirmat stăpâna şi dresorul său. Oricum, ea este încă pui şi orele de dresaj nu se opresc aici. Pentru a deveni un câine ghid pentru Katalin, Bundas va trebui să se pregătească zi de zi, pentru cel puţin trei ani. Rezultatele pe care femela labrador le-a obţinut până acum, având în vedere că are abia un an, sunt extraordinare.
„Câinele este un câine foarte bun, care este încă la început. Totuşi este foarte atent. Sunt câini de 4-5 ani care nu reacţionează şi care nu conduc nevăzătorul aşa cum o face Bundas”, a spus Bogdan Chirovan despre câinele ghid pe care l-a dresat aproape 4 luni.
Deja înţelege tot ce îi spune stăpâna sa, se opreşte la trecerile de pietoni, o conduce la magazin ori acasă, fără nicio greşeală. Ar vrea să se joace, să fugă după maşini, însă când e rost de muncă, Bundas trebuie să fie foarte atentă la indicaţiile stăpânei şi la semnele de pe stradă, ca să ghideze corect. Toate succesele pe care câinele le-a înregistrat până acum, se datorează în egală măsură antrenorului cu care a lucrat câteva luni şi stăpânei sale. După cele 5 luni de dresaj de bază pe care l-a primit de la cel mai cunoscut dresor de câini din oraş, Katalin a preluat frâiele lesei câinelui său. Totodată şi-a luat viaţa în propriile mâini, deoarece când iese la plimbare, Katalin trebuie să se bazeze pe patrupedul ei 100%. Nu este rost de greşeală, deoarece aceasta i-ar putea pune viaţa în pericol. Oameni nu ţin cont de bastonul alb şi ochelarii închişi la culoare, şi de multe ori nevăzătorii nici nu sunt observaţi pe stradă, fiind înghiontiţi de alţi trecători. „Bogdan a învăţat-o, dar el de fapt niciodată nu a dresat câini pentru nevăzători. Şi Bogdan a învăţat foarte mult de la mine, iar eu de la el. Câinele trebuie învăţat să meargă pe margine, ca să nu îi încurcăm pe ceilalţi de pe stradă. El ajută că vede, dar nu e aşa ca taxiul, că îi spun: acum du-mă pe strada 1 Decembrie şi el mă duce. E un fel de ajutor, dar trebuie să îl înveţi mereu, să te ocupi şi să îi arăţi tot prin oraş, ce unde este.”
Nu avem şcoli de dresaj special, pentru câini ghizi
Prima şcoală de dresaj a câinilor ghizi pentru nevăzători din ţară s-a înfiinţat la Bucureşti, în anul 2010, exemplul fiind urmat şi de alte oraşe mari din ţară. Totuşi, nici în Sfântu Gheorghe ori în Braşov nu există o astfel de şcoală unde nevăzătorii care îşi doresc un câine să îi poată dresa într-un mediu profesionist. Chiar dacă ar exista, costurile ar fi foarte mari pentru o persoană care trăieşte doar din pensia de boală, pentru că statul nu decontează aceste sume. Costul unui astfel de câine ghid variază undeva în jurul sumei de 2.500 de euro, mult peste puterile nevăzătorilor români.Tocmai din această cauză Katalin a decis să se ambiţioneze şi să îşi dreseze câinele singură. Este drept că a avut ajutorul lui Bogdan, dresorul , însă nici acesta nu îi putea satisface toate nevoile deoarece nu se putea pune în pielea tinerei. Au fost tentative de dresaj cu ochii acoperiţi, însă Katalin s-a auto educat pentru a putea lucra cu patrupedul. „Am primit o carte şi ţin legătura cu un coleg de soartă din Ungaria. Aşa scrie şi în carte că la 6-7 luni poţi începe dresajul. Trebuie vreo trei luni până ce câinele se obişnuieşte cu tine, cu traseul respectiv, ce datorie are. Când ieşim eu îi arăt cu bastonul şi îi explic că asta e trecere de pietoni, asta trebuie să o cauţi, şi atunci la fiecare trecere de pietoni caută sau când se ajunge la marginea trotuarului stă. Şi când îi spun să caute scara, eu „văd” cu bastonul câtă distanţă mai e, dar nu trebuie pentru că ea exact acolo mă duce”, povesteşte proprietara câinelui cu „superputeri”.
Antrenorul câinelui este nemulţumit de resursele pe care statul ar trebui să le pună la dispoziţia nevăzătorilor pentru astfel de cazuri în care se doreşte dresarea unui câine ghid. Din păcate, cel puţin în judeţul Covasna, nimeni nu a mai avut curajul să facă o asemenea schimbare, iar autorităţile nu au făcut niciun demers în acest sens.
Dresarea câinelui ghid este doar o etapă dintr-un proces complex
În fiecare zi Bundas învaţă un traseu nou. Katalin mi-a explicat că exerciţiul este mama învăţării. Asemeni nouă, şi patrupedul uită, aşadar trebuie să repete traseele din când în când. Până la finalul dresajului, un câine ghid poate învăţa şi memora peste 100 de comenzi, iar pe toată durata vieţii poate memora peste 300 de comenzi.
Pentru a fi un ajutor potrivit, câinele ghid trebuie să dobândească anumite abilităţi speciale în urma dresajului. Totuşi, dresarea câinelui este doar o etapă dintr-un proces complex. În acest „dans în tandem” şi stăpânul trebuie să se antreneze, învăţând să lucreze împreună.
În echipa om-câine, câinele nu conduce stăpânul, iar omul nu controlează întru totul câinele. Cei doi conlucrează pentru a călători în siguranţă, deoarece câinele nu cunoaşte destinaţia, astfel el trebuie să urmeze instrucţiunile stăpânului despre direcţia pe care trebuie să o urmeze. Pe de altă parte, stăpânul nu poate vedea obstacolele de pe traseu, fiind de datoria câinelui să le sesizeze şi să le gestioneze. Fiecare jumătate a acestui duet se bazează unul pe celălalt, pentru a-şi îndeplini misiunea.
O calitate excepţională pe care o au aceşti câini este neascultarea selectivă. Câinele trebuie să ignore comanda stăpânului dacă aceasta poate pune în pericol siguranţa celor doi. Spre exemplu, dacă stăpânul ordonă să se meargă înainte însă câinele vede că se apropie un automobil, acesta se va opri. Este incredibilă capacitatea acestor câini de a gestiona, de la sine, anumite situaţii.
Chiar dacă Bundas este abia la început, stăpâna sa spune că o aşteaptă un viitor promiţător. Aceasta îşi odreşte ca şi alte persoane cu probleme de vedere să îi urmeze iniţiativa, spunând că foarte mulţi tineri cu probleme asemănătoare ei sunt ţinuţi în casă din teama de neintegrare în această societate aflată în plin proces de maturizare.
Maricela Dan
