Scadența creanțelor reprezintă termenul stabilit de părți sau impus de lege pentru achitarea obligațiilor de plată.
De la ajungerea la termen creanța devine exigibilă, putând fi cerută și, în caz de refuz, obținută prin executare silită, cu îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de executarea silită. De la data scadenței, creanța poate produce dobânzi.
Scadența este diferită în funcție de calitatea părților implicate în raportul obligațional.
Dacă părțile sunt neprofesioniști, sunt libere să stabilească scadența creanțelor, dar dacă sunt profesioniști sau autorități contractante, legiuitorul a impus respectarea unor limitări ale termenului de plată a creanțelor. Legea nr. 72 din 28 martie 2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, transpune Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale. Această lege este aplicabilă doar pentru contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante și nu se aplică si contractelor încheiate între profesioniști și consumatori sau între neprofesioniști.
Legea nr. 72 din 28 martie 2013 stabileste un termen de scadență pentru creanțe legal și unul contractual – acesta din urmă neputând depăși dublul termenului legal decât în anumite situații.
Astfel, termenul legal de plată sau scadența creanței este:
a) după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei altei asemenea cereri echivalente de plată;
b) dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la recepția mărfurilor sau prestarea serviciilor;
c) dacă legea sau contractul stabilește o procedură de recepție ori de verificare, permițând certificarea conformității mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepției sau verificării ori anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această dată.
Procedura de recepție sau verificare nu poate depăși 30 de zile calendaristice de la data recepției bunurilor sau prestării serviciilor, decât dacă părțile stipulează expres în contract un termen mai mare, iar această clauză este legală.
Termenul contractual de plată stabilit de părți nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice. Prin excepție, părtile pot stipula în contract un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.
Părțile pot conveni efectuarea plății în mod eșalonat, în acest caz, dobânzile penalizatoare și celelalte despăgubiri prevăzute de prezenta lege se calculează prin raportare la suma scadentă. Subiecții raportului obligațional nu pot conveni cu privire la data emiterii/primirii facturii, pentru a nu influența termenul de scadență. Orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere/primire a facturii este lovită de nulitate absolută.
Legea nr. 72 din 28 martie 2013 prevede și faptul că practica sau clauza contractuală prin care se stabileste în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor – interese suplimentare, este considerată abuzivă.
Prin această limitare impusă de legiuitor și concretizată în Legea nr. 72 din 28 martie 2013, s-a urmărit impunerea unei discipline contractuale, un control mai clar al clauzelor abuzive din contracte și construirea unui mediu comercial mai responsabil, în care atât profesioniștii, cât și autoritățile contractante să-și respecte partenerii contractuali, fără să abuzeze de poziții dominante din punct de vedere economic.
