Povestirile despre fiarele pădurii, mai cu seamă privitoare la urşi, încântă fără doar şi poate pe oricine. Fie copil sau adult. Cu atât mai mult cu cât unii dintre noi nu l-am văzut pe Moş Martin, nici pe rudele sale, mişcându-se libere în habitatul lor. Cel mult, le-am admirat prin filme. Ori pe viu, la grădina zoologică.
Direct de la sursă
Numai că atunci când sunt îngrădite, aceste superbe mamifere ce încă hălăduiesc prin Carpaţi şi vieţuiesc liber în număr destul de mare în judeţul Covasna, ne apar nişte fiinţe blazate în captivitate, am zice „triste”, ce lenevesc în vreun ţarc mărginit de zăbrele groase. Ca la puşcărie!
Tocmai de aceea am luat la cunoştinţă cu mare interes despre nişte întâlniri reale ale omului cu puternicile sălbăticiuni direct de la sursă. Sunt întâmplări relatate de un specialist în vânătoare şi probleme de silvicultuă – inginerul Tóth Árpád – domiciliat în satul Chiuruş, un fel de cartier rural al celebrei staţiuni balneare ce a dat numele judeţului.
Parafrazând un film celebru a lui Kevin Costner
Titlul reportajului de faţă l-am parafrazat după celebrul western american al anilor ’90, intitulat neobişnuit ţi provocator „Dansând cu lupii”. A fost un film de mare succes în regia şi interpretarea magistrală a lui Kevin Costner, peliculă ce a obţinut nu mai puţin de 12 Premii Oscar.
Cine, oare, nu a văzut această capodoperă cinematografică, care şi astăzi, după un sfert de veac nu şi-a pierdut nimic din farmec? Astfel că fără să vreţi, stimaţi prieteni ai necuvântătoarelor, veţi parcurge curioşi aceste rânduri dedicate în cazul de faţă, urşilor.
Povestitor înnăscut
Dar Tóth Árpád este nu doar un apreciat specialist ce lucrează la Ocolul Silvic Comandău, ci şi un…literat, fiind autorul a peste zece volume, în principal de versuri. Dar şi de proză, cum este ultimul său op gata să iasă pe piaţă, intitulat explicit „Întâlnirile omului cu ursul”.
Materialul adunat vizează unele dintre păţaniile pădurarilor,brigadierilor silvici, muncitorilor forestieri, ciobanilor, culegătorilor de fructe de pădure ori ale sătenilor din vecinătatea pădurii, care s-au trezit un o dată faţă-n faţă cu temutele vietăţi sălbatice, trăgând o spaimă pe cinste.
Se ştie că în perimetrul Intracapratic mişună exemplare cinegetice de mare valoare, aşa încât împuşcarea lor neautorizată este interzisă de lege. De altfel, autorul a mai tipărit în anul 2011 două volume, intitulate la fel, “Întâlnirile omului cu ursul”. Are însă în portofoliu atât de multe relatări pe această temă, încât ar putea realiza un soi de „saga”… cinegetică. Dar nu scandinavă, ca în original, ci una…covăsneană!
Confesiuni
„Mi-am propus să adun în volume succesive cât mai multe povestiri ale unor semeni, cunoştinţe, colegi de muncă, săteni din judeţul Covasna, care au avut neşansa să se întâlnească cu urşii. Mă pasionează mai cu seamă ursul brun, numit ştiinţific „Ursus arctos arctos”, asemenea exemplare fiind cele mai interesante.
M-am gândit că poate povestirile reale – nu din cele…vânătoreşti, inventate sau ajustate – ne vor ajuta să cunoaştem mai bine etologia acestei specii superbe, psihologia lor. Ceea ce m-a interesat în mod special a fost modul în care reacţionează în diferite ipostaze, mai cu seamă când dă ochii cu omul. Totodată, mă preocupă şi felul în care reacţionează în atari situaţii-limită şi fiinţa umană”(…)
Fapte rupte din viaţă
Iată ce i-a povestit autorului un pădurar din Zagon, pe nume Miklós Béla, care a avut „norocul” ori ghinonul să se intersecteze de mai multe ori în timpul serviciului cu Moş Martin: „Mă aflam în Poiana Zăpadului. Mergem liniştit când brusc un ditamai urs a sărit dintr-un tufiş şi a fugit. El m-a observat primul, probabil s-a speriat şi a luat-o din loc. Iar eu am răsuflat uşurat…
Altă dată urcam la Pava, spre o regenerare mare de brazi. Am auzit un foşnet în apropiere. Credeam că-i vreun mistreţ, un căprior, ceva. La nici cinci paşi se aflau doi puiuţi de urs. Mama lor mânca liniştită ghindă la vreo 20 de metri. Când a dat cu ochii de mine a scos un urlet groaznic şi a pornit furioasă înspre locul unde încremenisem. În cale, cam la zece metri se afla un fag mare, lângă care s-au adăpostit speriaţi puii. Ursoaica zbiera, însă am stat pe loc nemişcat. Văzând că nu le fac nimic, ursoaca s-a mai calmat, oprindu-se doar la trei metri de mine. Apoi a sărit înapoi şi s-a dus ocrotitoare spre pui, lăsându-mă în plata Domnului, cum se spune.
Sfatul meu? Evitaţi asemenea …întâlniri neplăcute!!
O păţanie ce n-o voi uită niciodată!”
Iată şi o relatare a lui Tóth Árpád, care a trăit şi el asemenea experienţe-limită. …Era într-o iarnă cu câţiva ani în urmă. Participam la o vânătoare de mistreţi în împrejurimile satului Chiuruş, aflat la trei km de staţiunea Covasna. Maistrul de vânătoare, Kerekes Árpád, mi-a indicat unde să mă instalez în ştand, lângă un copac mai gros, spunându-mi că e un loc foarte potrivit. Am bătătorit zăpada şi la scurt timp s-a dat semnalul începutului goanei. Cred că nu au trecut nici cinci minute şi aud în faţa mea, având o vizibilitate doar de câţiva metri, că se apropie vânatul. După zgomotul produs trebuia să fie un animal de proporţii. Arma era pregătită de tragere şi eram convins că voi împuşca un mistreţ. Mă aflam exact în spatele unui brăduţ, care mă acoperea până la brâu. Într- o fracţiunie de secundă a apărut în faţa mea nu un mistreţ, cum mă aşteptam, ci o namilă de urs, care pesemne avea intenţia să trecă exact prin locul unde mă instalasem.
Surprinsă şi ea, dihania se ridică brusc în două labe. Ţeava puştii ajunsese numai la circa 20 de cm în dreptul inimii sale. Ni s-au intersectat o clipă pivirile. Avea nişte ochi rotunzi, însă în mod suprinzător emanau blândeţe, nu furie. Ursul părea mai mult curios, decât enervat. Am rămas nemişcat. Nu am avut timp să mă sperii. Mi-a străfulgerat ideea că la primul său gest de atac, să apăs pe trăgaci.
Văzând că stau nemişcat, în secunda următoare ursul s-a aruncat lateral către vale. A dispărut instantaneu într-un desiş, cum se şi ivise. Am mai auzit doar zgomot de crengi rupte. Apoi s-a făcut linişte. Rămăsesem într-o stare de incertitudine. Nu ştiam dacă a ieşit din tufişuri sau rămăse pitit acolo.
După câtva timp a venit colegul de vânătoare, Koman Alexandru, care se aflase instalat într-un refugiu în partea de sus şi văzuse întreaga scenă. Coborâse şi venea precipitat spre mine, făcându-mi disperat semne să mă apropii. Mă miram de faptul că părăsise ştandul în timpul vânătorii, ceea ce nu era peremis în ruptul capului. Îi fac semn, punându-mi degetul arătător la gură să rămână liniştit.
M-a chemat insistent să plec şi să urc în adăpost. Acolo, în adăpost m-am aşezat pe bancă. Deodată m-a cuprins o senzaţie de teamă imensă, de nedescris, uitându-mă spre tufişurile unde stătusem parcă paralizat. Fără să vreau au început să-mi tremure genunchii, nu mai aveam nici un control asupra lor. Deşi eram perfect conştient că nu mai există vreun pericol, chiar „zâmbeam mânzeşte”, rememorând ce mi se întâmplase. Abia după vreo cinci minute m-am liniştit.
De uitat o asemenea confruntarea cu moartea, însă nu am uitat-o . Şi nici nu cred că o voi uita vreodată!
Poveţele unui unui pădurar cu experienţă
Iată la final şi câteva sfaturi de la un pădurar cu experienţă Szasz Andrei: Dacă vezi dihania de la distanţă, stai calm şi n-o deranja. Dacă ai posibilitatea ascunde-te în desiş sau în iarbă. Nu trebuie ca ursul să simtă că te temi şi fugi din faţa lui. Cel mai bine e să te prefaci (dacă poţi!) că nu-l vezi şi ne te ocupi de el. Lucrurile se complică dacă este ursoaică şi are pui mici. Atunci sare la om, crezând că vrei să le faci rău.
În caz că un urs v-a iesit în cale nu începeţi să fugiţi, deoarece acesta se va lua cu siguranţă după dumneavoastră ca să vă prindă. Staţi calmi şi încercaţi să vă indepartaţi uşor, rămânâd cu faţa la el. Ursul va înţelege ca nu sunteţi interesat să-l provocaţi şi, în final, vă va lăsa în pace.
În caz că ştii că o să te prindă înserarea în pădure, nu porniţi fără lanternă, pentru că animalele umblă de colo, colo şi te poţi întâlni cu vreun urs când te aştepţi mai puţin, riscând să fii atacat.
Prin pădure, după fragi şi după mure…
…Şi uite aşa, fără să vrei, dacă mergi singur prin pădure după fragi şi după mure, poţi ajunge să „dansezi cu urşii”. Dacă ai zile, scapi. Dacă nu sfârşeşti rănit grav, cum li s-a întâmplat unor semenim aşa cum am văzut şi auzit nu o dată la ştiri. Sau…Doamne fereşte!
Horia C. Deliu