În scrierile sale, filozoful danez Martinus ne îndeamnă să iubim şi să respectăm viaţa sub toate aspectele ei. Din nefericire, mulţi semeni de-ai noştri se comportă în mod „animalic” dispreţuind şi călcând totul în picioare, fără a gândi măcar o clipă că ceea ce fac va afecta viitorul celorlalţi, dar şi al lor înşişi.
Pentru o mai bună înţelegere a celor afirmate mai sus, vom reda în traducere capitolele 21 şi 22 dintr-una dintre operele lui Martinus, întitulată „Hrana ideală”; poate că citind aceste rânduri unii cititori vor înţelege mai bine sensul vieţii. Din păcate, tocmai aceia care ar trebui nu le vor citi…
„Hrana ideală”, cap. 21: „Autovibrarea” unei fiinţe vii şi cea a unei materii:
„În cadrul analizei noastre despre materie, noi deja am ajuns la concluzia că materia este viaţă, este manifestare a unor fiinţe vii. Orice specie de materie înseamnă un anumit grad de energie sau vibrare. Aur, fier, – orice metal are vibrarea sa specială, la fel precum carnea, sângele, acizii şi sărurile, fructele şi rădăcinile etc.. Deoarece omul, fiind o unitate de viaţă, este o părticică din substanţa materială a întregii omeniri, se înţelege faptul că şi el are o vibrare a sa specială. La cele mai multe specii de materie noi nu putem distinge prin simţurile fizice detaliile vibrărilor; dar în propria noastră materie corporală vibrările sunt atât de „apropiate” de noi, încât le putem controla în toate detaliile. Noi vedem acele detalii în creaţiile civilizatoare şi culturale: case şi poduri, maşini şi opere de artă, obiceiuri şi religii etc.; ele exprimă vibrări de diverse specii, care totuşi reprezintă împreună o anumită măsură de forţă sau energie, şi această măsură de energie se arată – privită de la un nivel de conştiinţă destul de înalt, de exemplu de la acela al planetelor – ca materie. Se înţelege că omul pământean nu o consideră materie, deoarece pentru ca un lucru să-i apară ca material, acesta trebuie să se afle atât de jos faţă de el, precum planetele sunt deasupra lui ca evoluţie.
În legătură cu aceasta, eu atrag atenţia că „materia” întregii omeniri, materia în care oamenii sunt unităţi de viaţă, este substanţa cerebrală a globului pământesc. Culturile succesive, cu religiile aparţinătoare de pe pământ, sunt funcţiile lui cerebrale, „gândurile” lui, prin care el influenţează „co-fiinţele” sale, celelalte planete, „aici” sau mai departe în univers. Dar la această interinfluenţă noi ne aflăm la graniţa capacităţii omului pământean pentru o „vedere cosmică”; ceea ce pământul comunică co-fiinţelor sale, noi nu putem percepe, deoarece ne lipseşte acel grad de evoluţie, prin care globul pământesc ne este superior. Cel mult noi putem, ca printr-un voal, să presupunem dacă vreo comunicare este „bună” sau „rea”; de exemplu, noi suntem capabili să constatăm dacă el este „supărat”. Un război de talie mondială este o răbufnire de supărare a pământului. Dar către care altă planetă este îndreptată o astfel de explozie de energie este total altă problemă, despre care eu nu vreau să dau detalii aici.
Eu am menţionat acest lucru despre globul pământesc pentru a arăta în ce măsură fiinţele mici depind de cele mari şi invers. Aşa cum globul pământesc la „explozia de supărare” a sa din 1914-1918 a suferit foarte mult, a pierdut multe din celulele sale cerebrale (oameni), în timp ce multe altele s-au defectat grav, astfel că o parte din substanţa lui cerebrală (omenirea pământeană) s-a distrus sau cel puţin a devenit haotică, tot la fel se întâmplă cu omul, când el cedează unui impuls de supărare; şi în creierul lui, cu această ocazie sunt distruse sau deteriorate multe unităţi de bază. Creierul este un centru pentru funcţia de viaţă fizică, prin urmare acea funcţie suferă o perturbare la fiecare explozie de furie, care poate chiar învenina sângele, şi omul respectiv se alege cu disonanţe neplăcute în experimentarea vieţii sale. Aceasta înseamnă că este necesar un anumit acord în relaţia dintre materie şi acea fiinţă, care foloseşte materia respectivă pentru manifestarea sa, cu alte cuvinte: între vibrarea materiei şi cea a fiinţei. La o explozie de supărare, cele două apariţii de vibrare se ciocnesc şi dau naştere la menţionatele disonanţe, deoarece interacordul necesar este rupt.
Fiecare fiinţă vie deci se referă la două specii principale de vibrare: o vibrare proprie şi cea a materiei. A-şi baza manifestarea pe o armonie între cele două specii de vibrare este, în fiecare plan existenţial, cea mai înaltă la care o fiinţă poate accede; o trăire bazată pe acea armonie înseamnă, pe fiecare dintre cele două planuri pentru experimentarea vieţii, o culme a fericirii.
Acum noi am tratat cele mai dificile dintre analizele în legătură cu întrebarea despre hrana ideală. Pentru unii cititori probabil că ele au fost atât plictisitoare, cât şi dificile. Dar acei cititori care au urmărit analizele cu destulă energie şi cu interes au dobândit prin aceasta o înţelegere despre aceste probleme, atât de exactă, încât acum ei pot urma desfăşurarea următoarelor analize şi în cele din urmă să le recunoască drept realităţi sau ştiinţă.
Capitolul 22: Dacă lipseşte complet o înţelegere morală între individul-fiinţă şi miriadele de vietăţi mici care alcătuiesc materia lui corporală
Precum s-a arătat în analizele anterioare, fiecare fiinţă reperezintă – după aspectul său, după tot ce creează, şi mai ales după structura specială a corpului său – o anumită specie de energie sau vibrare. De acea vibrare depinde întreaga ei experienţă de viaţă, cu toate sentimentele de plăcut şi neplăcut. Vibrarea este mijlocul prin care fiinţa îşi păstrează identitatea şi poziţia sa ca „fiinţă vie” în existenţă.
Această autoconservare pretinde o victorie asupra altor forme de energie, şi dacă acea victorie dă naştere unei armonii şi fericiri nu numai pentru fiinţa respectivă, ci şi pentru fiinţele cu forme de energie cucerite, întregul procedeu se acordă deplin cu legile vieţii. Dar dacă o fiinţă, prin autoconservarea sa, creează deteriorare şi moarte celorlalte fiinţe menţionate, ea însăşi va recolta deteriorări şi dureri, soarta ei devine „întunecată”.
Soarta unei fiinţe deci se formează în dependenţă totală faţă de influenţa reciprocă dintre propria ei vibrare şi cea a mediului înconjurător. Faptul că acest lucru este valabil pentru acea parte din cele înconjurătoare, care alcătuiesc convieţuitori umani şi alte fiinţe vii vizibile fizic, este în general consimţit, iar această consimţire este susţinută de religie şi credinţă şi face din el o bază a unei morale elementare; dar că acest fapt este valabil şi pentru acele lucruri înconjurătoare pe care le numim doar materie, şi din care fiinţa trebuie să-şi procure hrana, încă nu este recunoscut şi încă n-a fost legat de morala omului pământean; totuşi, într-o nouă cultură mondială mai umană, el va fi tot mai mult acceptat.
Prin analiza unităţii de viaţă noi am învăţat că şi materia are fiinţe vii ca origine, fiinţe microscopice. Aceasta înseamnă că fiinţa este pusă în faţa unor miriade de fiinţe vii, cu a căror manifestare de energie ea trebuie să interacţioneze. Dacă acea interacţiune cauzează – precum s-a menţionat anterior – o stare de bine şi evoluţie fiinţei şi vietăţilor materiale, individul-fiinţă trăieşte senzaţia unei culmi de sănătate şi fericire, nu-l atacă niciun fel de boală. Dar dacă la interacţiune rezultă o deteriorare şi moarte pentru fiinţele materiale, apare şi la individul-fiinţă o perturbare şi boală în organism, care poate submina, de asemenea, funcţiile lui spirituale”.
Aşadar, înainte de a săvârşi acţiunile noastre zilnice, este bine să medităm mai profund la ceea ce urmează să facem şi să înţelegem că tot ce facem, spunem sau gândim are influenţă asupra fiinţelor şi mediului care ne înconjoară, şi conform legii cauzei şi efectului acţiunile noastre, mai devreme sau mai târziu, vor avea efect revenitor chiar asupra noastră.
Chiar şi acest articol este un exemplu de interacţiune umană, pentru că el s-a născut ca urmare a influenţei unei fapte oribile asupra telespectatorilor, o faptă pe care a săvârşit-o un seamăn de-al nostru bătând cu bestialitate un biet cal ce-l slujea supus de-atâţia ani. Şi în mod sigur mulţi alţi telespectatori au emis energii negative spre acel individ, astfel că acţiunea lui necugetată, dictată de furie, va avea urmări (efecte) asupra lui însuşi. De fapt, acel individ s-a dovedit a fi mai animal decât calul său…
Mihai Trifoi
