Despre necazurile semenilor cu dizabilităţi fizice (nu doar locomotorii) privitoare la inexistenţa unor rampe speciale de acces în spaţiile publice, am scris nu o dată. Ceva, ceva s-a făcut, dar mai este mult de lucru.
În Occident da, la noi–ba!
Cine a călătorit prin ţări din Centrul Europei a văzut, desigur, la tot pasul ce înseamnă condiţii civilizate de deplasare pentru cetăţenii cu dizabilităţi: de la mijloace de transport în comun dotate cu sistem hidraulic pentru urcarea şi coborarea pasagerilor aflaţi în fotolii cu rotile, la trecerile pietonale cu senzori şi semnale acustice intermitente, scări şi covoare rulante în instituţii, mari magazine, aeroporturi, gări etc.
Nu mai vorbim de parcări, unde în spaţiile destinate conducătorilor auto cu dizabilităţi nu îndrăzneşte nici în ruptul capului să-şi lase automobilul vreun şofer valid! Un asemenea gest este de neconceput, echivalând cu o sfidare, o lipsă crasă de respect faţă de ceilalţi, iar cel vinovat suferă nu doar o amendă usturătoare, ci şi oprobiul public.
Asemenea reguli scrise şi nescrise sunt „sfinte” în Occident, fiind acceptate de întreaga comunitate.
La noi însă, mai ba…
Confesiunile unui om… supărat
„În urmă cu 20 de ani, în calitate de delegat al unei asociaţii de persoane cu handicap având sediul la Vâlcele, am participat la o întâlnire internaţională de specialitate în domeniul arhitecturii urbane din România, ne-a scris ing. Iulian Loloiu, un vechi colaborator. Acolo am auzit un motto destinat arhitecţilor, proiectanţilor, constructorilor şi tuturor celor care edifică obiective în spaţiul public: « Orice linie pe care o trageţi pe un plan poate constitui mai târziu pe teren o barieră greu de netrecut pentru unii oameni! ».
Acum, când evoc acel adevăr mă gândesc la cei asemenea mie, care avem mari probleme locomotorii, deplasându-ne cu dificultate prin spaţiile publice în căruciorul cu rotile. Trecând de la chestiuni teoretice la cele practice, aş vrea să arăt că după atâta amar de vreme am constatat că exact aşa stau lucrurile în realitate.
M-am lovit de nişte aspecte concrete după modernizarea Gării CFR Sfântu Gheorghe. Pe lângă părţile bune, salutare pentru publicul larg al unei asemenea investiţii, există anumite nemulţumiri în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii cu deficiente de mobilitate nevoiţi să meargă cu trenul.
Făcând o acoladă, aş afirma că şi în cazul acestui interesant proiect de reabilitare s-a tras la un moment dat o… «linie greşită», pe care arhitecţii, constructorii, executanţii n-au ţinut cont, au subestimat-o. Iar pasagerii cu handicap trag acum ponoasele”(…)
O scrisoare…rătăcită sau uitată ?
La finele anului trecut inginerul Iulian Loloiu a adresat în acest sens un Memoriu conducerii Ministerului Transportului. A prezentat acolo anumite aspecte critice referitoare la modul în care au fost tratate problemele specifice ale persoanelor cu hándicap ce sunt nevoite să se deplaseze prin Gara CFR Sf. Gheorghe; un nod feroviar important ce a beneficiat de un amplu, îndelungat, dar necesar proces de modernizare cu fonduri europene, pentru a se apropia de standardele internaţionale.
Numai că aidoma celebrei piese a lui I.L. Caragiale, scrisoarea ing. Loloiu fie s-a…pierdut, dar mai mult ca sigur că s-a „rătăcit” printr-un sertar la minister, fiind ignorată. Mai ales că miniştrii s-au tot schimbat în ultima vreme.
Ca atare, vădit supărat, petentul ni s-a adresat şi nouă, celor de la ziarul „Mesagerul de Covasna”, publicaţie care s-a ocupat mereu de problemele acestei categorii aparte a populaţiei – semenii cu handicap.
Nemulţumirile petiţionarului şi, implicit, ale colegilor săi de suferinţă vizează, în special, accesibilitatea inadecvată la peroane şi în vagoane a călătorilor cu mobilitate deficitară.
Întrebări fără răspuns
„Ar fi interesant de ştiut, ne întreba indirect şi pe noi dl. ing. Iulian Loloiu, dacă modernizarea Staţiei de Cale Ferată Sf. Gheorghe – poarta feroviară nr. 1 a judeţului Covasna – s-a făcut cu respectarea normelor europene în vigoare privind accesibilizarea omenilor cu handicap locomotor? În principal e vorba de Decizia 2008/164/CE privind specificaţia tehnică de interoperabilitate referitoare la persoanele cu mobilitate redusă.
Este salutar faptul că s-a încercat găsirea unei soluţii tehnice aparent ingenioase, montându-se câte o mică platformă culisantă pe plan inclinat lângă scările pasajului subteran, numai că …”
Ei bine, la acest capitol petentul ridică mai multe semne de întrebare, ce vor fi abordate punctual în cele ce urmează. De asemenea, se mai pune întrebarea dacă gara este accesibilă pentru toată lumea în condiţii de deplină siguranţă?
În acest sens un mare neajuns îl reprezintă înălţimea nedecvată a peroanelor refăcute după modernizare, astfel că nu se asigură un transfer lesnicios în şi din vagoane. Unii pasageri aflaţi în fotolii cu rotile s-au plâns că există o diferenţă de cca 300 mm între nivelul peroanelor şi podeaua vagoanelor garate, ceea ce pentru călătorii valizi nu înseamnă mare lucru şi practic nu deranjează. Însă pentru cei cu handicap sever, care nu se pot deplasa singuri, constituie o bătaie de cap în plus.
De fapt, nu doar la Sf. Gheorghe sunt asemenea obstacole dificil de surmontat, ci şi în marea Gară din Braşov, dar cine se preocupă la noi de asemenea…„fleacuri”?
Norme stricte ale Uniunii Europene
Adevărul este că în România, ţară membră a Uniunii Europene, autorităţile competente ar trebui să trateze cu toată responsabilitatea asemenea chestiuni. Problema accesibilităţii construcţiilor şi clădirilor de utilitate publică nu este ceva minor, neimportant, ca pe vremea lui Ceauşescu. Legislaţia Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Consiliului Europei se referă clar la principii ce vizează nediscriminarea şi incluziunea socială a unor membri defavorizaţi ai societăţii.
Accesibilitatea spaţiului construit se poate aborda arhitectural şi tehnic (tehnologic) prin mai multe soluţii, care însă nu sunt echivalente nici constructiv, nici ca eficienţă şi nici din punct de vedere financiar.
Soluţiile pentru a asigura accesul între incinta gării şi peroane sunt în ordinea eficacităţii următoarele : 1.Circulaţia orizontală, atunci când punctele se găsesc la acelasi nivel; 2. Ascensorul, dacă sunt niveluri diferite; 3. Rampa (planul inclinat); 4. Scara rulantă.
O „soluţie-hibrid”, aparent salvatoare
Este surprinzător faptul că s-a optat în cazul Gării Sf. Gheorghe la o „soluţie- hibrid” ( montarea unor scaune mobile ce culisează pe lângă trepte), care NU se regăseşte în normele de construcţie a facilităţilor destinate spaţiul public. Dar asta nu-i impiedică pe cei ce se ocupă de reabilitări ori chiar construcţii de la zero să o aplice şi în alte locuri în România !?!
De ce? Din trei motive: constituie o realizare tehnică atractivă, este rapidă şi nu în ultimul rând, reprezintă cea mai ieftină variantă. Dar analizată tehnic, în amănunţime, „ideea-minune” aplicată şi în cazul de faţă are multe hibe. Ea nu se regăseşte (atenţie!) expusă în nici o normă europeană. Şi nici în vreun standard românesc!
Inginerul Iulian Loloiu mai adaugă: „M-am documentat temenic, plus că sunt familiarizat cu asemenea aspecte. Am întrebat în stânga şi-n dreapta. Răspunsul primit de la un specialist în materie din Bucureşti, în legătură cu euronoma sau standardul românesc care se referă la construcţia platformelor cu deplasare pe plan inclinat a fost scurt şi stupefiant: „Nu există aşa ceva!”
Bine, şi atunci pe ce bază s-a decis ca acest dispozitiv este cel mai indicat pentru accesibilizare? Cum se întocmesc caietele de achiziţionare? Cine evaluează acest tip de „lift” din punct de vedere al siguranţei în exploatare, a pericolelor ce pot apărea în utilizarea lui? Răspunsurile au fost la fel: „Nu ştiu!”, „Nu cunosc!”
De fapt, aceste mici „ascensoare” individuale sunt destinate utilizării în spaţii private, pentru cei cu case pe mai multe niveluri şi care au o situaţie materială înfloritoare. Singurii care le recomandă sunt (cum altfel ?) chiar producătorii lor.
Şi uite aşa, se bifează foarte uşor ca „rezolvată” una dintre problemele persoanelor cu dizabilităţi după neaoşul principiu, “Las’ că merge şi aşa”.
Întrebarea e, până când?
Horia C. Deliu
