Înţelepciunea poporului va constitui întotdeauna un bun izvor de inspiraţie pentru cei care simt nevoia să dezvolte o idee, pentru că un adevăr, chiar dacă îmbracă forme diferite, el dăinuie peste veacuri.
Astăzi vom încerca să ilustrăm această afirmaţie prin câteva expresii populare mai vechi, dar care exprimă şi azi acelaşi adevăr.
„Vodă da, iar Hâncu ba” – o expresie referitoare la dispute şi care are următorul înţeles: dezacordul între două sau mai multe persoane; păreri opuse, dar şi o anumită „încrâncenare”. Vechile scrieri spun următoarele: „În anul 1671, în timpul domniei a doua a lui Duca-Vodă, boierul moldovean Mihalcea Hâncu din Orhei a organizat o răscoală contra voievodului, pe care l-a obligat să se refugieze la turci. Toate soliile de pace ale lui Duca-Vodă erau respinse de boierul Hâncu”. Şi de aici s-a născut expresia. Acum lăsăm cititorii să se întrebe singuri „Cine e Vodă?” şi „Cine e Hâncu?” în politica românească actuală. În mod sigur se vor găsi exemple…
Dar să nu ne aprindem paie în cap… „A-şi aprinde paie-n cap” înseamnă: „a-şi atrage singur o neplăcere, a-şi pricinui un necaz, a-şi găsi beleaua, a stârni supărarea neaşteptată a unei persoane, printr-o vorbă spusă sau printr-o faptă fără gând rău”.
Se spune că în secolele XVI-XVIII, pentru a-i prezenta domnitorului o plângere, trebuia să pândeşti clipa când acesta ieşea din curtea domnească. Cei care căutau dreptatea făceau un sul din paie de rogojină, îl aprindeau tocmai când apărea la poartă domnul, îl ridicau în dreptul capului, ca să atragă atenţia voievodului şi să le asculte păsul. Această formă de cerere se mai numea şi „jalba în proţap”. Cel împotriva cărora era îndreptată jalba (plângerea) de multe ori se răzbuna pe jălbaş şi-i aducea acestuia şi mai mari neplăceri. În zilele noastre nu se mai aprind rogojini în cap, ci „se întocmesc rapoarte” către superiori, iar dacă aceste rapoarte supără pe cineva anume, „jălbaşul” trebuie neapărat pedepsit, la fel ca în trecut. Domniile Voastre, dragi cititori, deschideţi televizoarele şi vedeţi dacă e adevărat sau nu. De pildă „Cazul Berbeceanu”, în care se relatează despre un zelos poliţist anticorupţie care a supărat cu jalbele sau spusele sale pe nu ştiu care procuror, iar acesta i-a „fabricat” un dosar şi l-a băgat la pârnaie, dar se pare că între timp „jălbaşul” a fost eliberat şi chemat la Domnie să dea explicaţii mai amănunţite. Noi, oamenii obişnuiţi, ne-am bucura să aflăm că acesta este un caz singular, dar prea ne e teamă că nu-i chiar aşa, însă e mai bine să nu ne aprindem paie-n cap, ci să trecem la „braşoave”…
„A spune braşoave” înseamnă: a pălăvrăgi exagerat, a spune neadevăruri. Zicala aceasta se referă la numele oraşului Braşov. Scrierile spun că în vechime erau unii negustori din acest oraş care duceau mărfuri la ţară, prin târguri, şi pentru a le vinde repede şi scump, le făceau o reclamă gălăgioasă, nemeritată, minţind astfel cumpărătorii, pentru a obţine un preţ mult mai mare decât valoarea mărfii. Aşadar, aceşti negustori „spuneau braşoave”. Şi cum trăim în zilele noastre şi se aproprie Alegerile, recomandăm cititorilor să fie atenţi la „braşoavele” spuse de cei care se vor aleşi, ca nu cumva prin votul Dumneavoastră să vă lăsaţi păcăliţi şi să daţi votul cui nu trebuie. Măsuraţi de şapte ori înainte de a tăia o dată, cum spune un proverb, căci mulţi vor veni să vă vândă „braşoave”… S-ar putea ca unii dintre aceştia, după ce vor fi fost aleşi şi se vor instala în noile funcţii, „să-şi dea arama pe faţă”.
„A-şi da arama pe faţă” înseamnă: a se demasca, a-şi arăta fondul ascuns şi rău al caracterului. Această vorbă înţeleaptă a poporului vine tot din vechime, din vremea când banii se făceau din aur şi argint. Escrocii, de fapt, cum se mai întâmplă şi în zilele noastre, făceau bani din aramă şi îi poleiau cu aur sau argint, punând astfel în circulaţie monede false, pentru a-i înşela pe bieţii oameni. Trecând din mână în mână, după un timp stratul superficial de aur sau argint de pe faţa monedei dispărea şi apărea culoarea aramei, demascând falsitatea. Şi uite-aşa au fost înşelaţi mulţi semeni în trecut şi continuă să fie înşelaţi şi mulţi în prezent, la propriu şi la figurat. Dar până la urmă şi „înşelătorii” sunt „prinşi cu mâţa-n sac”…
Şi nu de puţine ori aceştia „se duc pe apa sâmbetei”, adică după un timp nu mai ştie nimeni de ei. „A se duce pe apa sâmbetei” are înţelesul de: a dispărea, a se pierde definitiv şi ireversibil, a se prăpădi. Expresia provine dintr-o legendă din Moldova, în care se povesteşte „despre o apă care fierbea încontinuu şi numai în ziua de sâmbătă se potolea, vărsându-se printr-un râu în iad”. Se mai spune că cine cădea în această apă a sâmbetei, ajungea „dincolo”, adică în lumea cealaltă şi nu mai avea şansa de a reveni…
Vegheaţi, oameni buni, vegheaţi la buna stare a lucrurilor, iar cei care vor să ne vândă mereu „braşoave” să ia aminte să nu cadă în „apa sâmbetei”…
Cu voia Dumneavoastră ne vom retrage înainte de „a vă face capul calendar”… „Pe vremuri calendarul arăta ca o carte şi era un fel de microenciclopedie, greu de memorizat, în care te puteai imediat încurca şi zăpăci, putându-ţi umple capul cu nenumărate informaţii fără niciun rost”.
Noi tragem nădejde, totuşi, că cele prezentate astăzi îşi au rostul lor…
Mihai Trifoi
