Aproape de fiecare dată când merg la Braşov intru şi la Librăria Okian de pe Mureşenilor pentru a vizita câte o expoziţie de fotografie sau de pictură, să ascult o conferinţă pe temă religioasă sau o prezentare de carte. De fiecare dată mă întâmpină un domn înalt, maiestos, bonom dar şi boem în acelaşi timp, un intelectual rasat cu un aer patriarhal pe nume Florin Ichim, cel de care depinde bunul mers al lucrurilor acolo. Ne-am văzut şi ne-am vorbit de atâtea ori, că aproape am devenit prieteni. Zilele trecute am intrat special să văd o expoziţie de fotografie cu un titlu incitant: Canonicon, autor Dan Mihalcea.
Expoziția Canonicon cuprinde 20 de lucrări la dimensiunea de 84/60 cm fiecare fotografie. Maniera de lucru este clar-obscur şi detaliu. Aflu că fotografiile au fost realizate în decursul a 4-5 ani de zile în pelerinajele pe care autorul le-a făcut la mânăstirile din ţară.
Dan Mihalcea este regizor de film, operator de imagine şi artist fotograf. Este născut în Râmnicu Vâlcea. A absolvit Facultatea de Arte, specializarea Regie de Film şi Televiziune, a Universităţii Hyperion din Bucureşti. S-a format ca om de televiziune la Râmnicu Vâlcea la cele două televiziuni locale, Vâlcea 1 şi Etalon. A lucrat aici din 1995 până în 2002 pe poziţiile, în ordine cronologică: editor de montaj, regizor de montaj, operator de imagine, realizator de film documentar. Din 2003 a lucrat la televiziunile centrale: B 1 TV, Prima TV, Realitatea TV, Antena 1, Antena 3, GSP TV, Kanal D şi la Studioul Sahia Film pe poziţiile: regizor artistic, regizor de platou, operator de imagine şi operator de film.
– „Canonicon”, un titlu incitant pentru o expoziţie de fotografie, domnule Dan Mihalcea.
În urmă cu câţiva ani am vorbit cuiva, nu mai ştiu cui, despre faptul că sunt autorul lucrărilor acestei expoziţii şi că mi-am făcut şi un site cu acelaşi nume. Ai fost iute, mi-a zis, ai ocupat domeniul Canon şi Nikon la un loc. N-are nici măcar o legătură. Este adevărat că există samsari ai site-urilor care ocupă domenii cu nume importante de persoane şi de firme pe care le vând apoi cu bani mulţi.
– Despre ce ne vorbiţi în această expoziţie? Care este mesajul ei?
În lucrările expoziţiei itinerante de fotografie religioasă Canonicon vorbesc despre dogmă, drum drept şi lumină, mai ales despre lumină, în ceea ce priveşte semnificaţia. Din punct de vedere plastic vorbim tot despre lumină prin clar-obscur şi detaliu. Prin lucrările Canonicon încerc să ating o vibraţie ca… o mişcare a minţii în somn. Aşa vorbeşte Ioan Scărarul despre vis, că este mişcarea minţii în somn odată cu nemişcarea trupului.
– Acum expuneţi la Braşov până în data de 31 martie… dar cum a fost la vernisaj?
Întotdeauna lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Și de această dată au venit oameni deosebiți cu care am purtat discuții interesante. La vernisajul expoziţiei de la Braşov am întâlnit un domn care mi-a spus că ştie fotografie pentru că citeşte multă fotografie. Nu mi-a lăsat impresia că ar fi vrut să spună altceva decât ceea ce reflectă cuvintele acestea. Există oameni care teoretizează în oricare dintre domeniile de exprimare artistică, şi este foarte bine că este aşa. Criticii de teatru şi de film sunt oameni care pot să aibă opinii pertinente cu privire la modul în care un regizor de teatru pune în scenă o piesă sau despre jocul actoricesc într-un film de ficţiune. Se cheamă film de ficţiune şi nu film artistic aşa cum văd în genericele ProCinema sau aud în unele discuţii. Un film poate să aibă valoare artistică şi fără joc actoricesc. Până nu pui mâna pe aparat nu ai cum să zici că ştii fotografie. Vreau să spun că teoretizarea este bună şi devine şi mai bună când este însoţită de practică. Poate să existe o anume spontaneitate care nu este întâmplătoare și care vine din cărțile citite, din filmele văzute, din discuțiile purtate. Poate să fie și o spontaneitate care vine din zestrea astrală. Cu cât spiritul este mai bătrân, cu atât crește cunoașterea. Cunoașterea vine și prin practică. Cea mai bună spontaneitate este aceea îndelung repetată, așa ne spune regizorul Jean Georgescu.
– În fotografiile dvs nu aţi redat întregul…
Mi-am propus ca să nu dezvălui în întregime obiectele pe care le-am fotografiat. Prin artă trebuie să lași imaginația să zboare. Este condiția necesară pentru ca o activitate umană se devină artă. Este valabil și pentru autor și pentru beneficiarul ei. Sunt câteva tochițe în expoziție pe care le-am încadrat în așa fel încât cel care privește, să-și pună întrebări. Nu mi-am propus să aduc neapărat un cult sfinţilor sau icoanelor prin aceste lucrări. Nu mi-am propus să vorbesc, prin imagini, evident, despre arhitectura şi arta funerară.
– În străinatate aţi fotografiat ?
La începutul acestei luni am fost la Paris. Mai fusesem. De această dată am ținut neapărat să ajung la Montparnasse în cimitir pentru a mă întâlni cu Brâncuși, pentru a vedea Sărutul, monumentul funerar pe care maestrul la executat pentru tânăra rusoaică care s-a sinucis. N-am reușit să ajung la Cioran, la Tristan Tzara, la Nae Ionescu. Soția mea spune că au fost mai supărați pe români și pe România dacă nu s-au lăsat descoperiți privirii noastre. Da, au fost supărați. Aici la Montparnasse am văzut ce înseamnă arta funerară. O întâlnești la tot pasul. Există o armonie în acest cimitir dată de aleile drepte, de dimensiunea egală a sarcofagelor, de curățenie, de înălțimea monumentelor funerare, toate au aceeași înălțime. Recomand celor care merg la Paris să-și rezerve o jumătate de zi pentru a vizita acest cimitir. Fotografilor le recomand două zile. În țară am făcut fotografii în interioare, în exterioare, în cimitirele mânăstirilor. În aceste pelerinaje am întâlnit oameni frumoşi în locuri minunate. Ce este mai de folos decât să vezi locuri frumoase şi să întâlneşti oameni deosebiţi! Fiecare privitor poate să găsească sensuri şi semnificaţii proprii în legătură cu lucrările acestei expoziţii.
– Aţi avut întâmplări mai deosebite pe parcursul acestor ani de peregrinări?
O experienţă plăcută am trăit în 2007, pe 1 mai. Împreună cu soţia, am plecat pentru o zi la Constanţa să vedem marea. Am vorbit cu prietenul şi colegul meu de facultate Cătălin Apostol să ne întâlnim acolo pentru a povesti despre lucrurile bune pe care le-a mai făcut fiecare dintre noi. Cu această ocazie am fost şi la mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. L-am întâlnit aici pe părintele Arsenie Papacioc. I-am făcut câteva fotografii. Una dintre ele este în expoziţia Canonicon. L-am simţit puternic. Este un spirit bătrân venit dintr-un cer mare. Părintele Arsenie Papacioc recomandă o stare de veselie interioară. După ce am citit cuvintele părintelui am stat. După aia am stat. După ce am stat, am stat. Iar. Și m-am dus în mine să văd cum este. M-am dus în creier şi am râs. Ce treabă este asta? Un râs gutural. Și m-am dus în inimă să văd cum este. Am râs şi aici. Și am râs cu glas de copil. Și mi-a plăcut. Și am stat. După asta, am stat. După ce am stat, ce credeţi? Am stat iar. Lăsaţi inima voastră să vină la Mine, nu creierul vostru. Acolo este copilul din noi. Fiecare are România lui. Aceasta este România mea.
– Prin arta dvs atingeţi mai multe dimensiuni, atât interioare cât şi exterioare. Fotografiile dumneavoastră ies din tipare. Mereu apare dihotomia spaţiu/timp.
Spaţiul şi timpul sunt două constante. Într-o televiziune de ştiri, am lucrat la două dintre ele, timpul se contractă iar spaţiul se dilată, devine infinit. Aşa simt. Într-un timp relativ scurt trebuie să pui în „pagină” ceea ce se întâmplă în spaţiul care se umflă ca un balon. Nu am avut şi nici nu mi-am dorit să am veleităţile unui corespondent special. Nu am fost niciodată un om al riscului. Acest fapt nu m-a împiedicat, însă, să nu fiu un om al cabinetului, un om al interiorului. A cunoaşte oameni şi locuri a rămas pentru mine lucrul esenţial. Prin fotografia Canonicon încerc o extindere a timpului şi o reducere a spaţiului. Spaţiul concret într-un timp relativ este ceea ce vreau să descopăr prin clarobscur şi prin detaliu unde profunzimea de câmp este mică. ”… unele mici amănunte de detaliu”, aşa spune bătrânul Muşatescu prin vocea Mizei. Graba de a vedea şi de a cunoaşte cât mai multe are ca rezultat suprimarea văzului.
– Fotografiile dumneavoastră sunt regizate?
Într-un anume fel toate fotografiile sunt regizate, nu numai ale mele. Faptul că îţi alegi punctul de staţie, încadratura, unghiulația, timpul de expunere, diafragma, înseamnă că tu te-ai regizat pe tine. Ceea ce este în faţa obiectivului nu este regizat şi atunci vorbim despre fotografie de tip reportaj. Fotografia de reportaj, reportajul în general, are posibilitatea de a se alcătui în jurul oricărui subiect. Există o formă de libertate în artă pe care o descoperi în timp, ca şi în cultură, dealtfel. Să faci fotografie înseamnă, în primul rând, să ai tot timpul aparatul de fotografiat după tine. Oricând poţi să întâlneşti o figură interesantă care, ideal, da, se află în decorul potrivit atunci când nu ai aparatul la tine. Aceasta este prima condiţie. Nu-l ai la tine ai pierdut.
– Care fotografii vă sunt preferate, cele realizate în interior sau cele din exterior?
De interior sau de exterior, în fotografiile reunite sub titlul Canonicon, decupez cu lumină naturală, subliniez dar şi evidenţiez. Fotografiile reprezintă eşantioane ale realităţii concrete transpuse prin detalii, mai ales, şi prin plastică afectivă. Este fotografia care rămâne dincolo dar şi dincoace de prezentul meu. Încerc să ţin ochii deschişi pentru tot ce reprezintă gestul omenesc. Încerc să găsesc ceea ce este dincolo de formă, emoţia care vibrează acolo şi care, practic, ne conduce întreaga existenţă.
– De ce credeţi că ne naştem pe acest pământ, domnule Dan Mihalcea?
Te naşti ca să vezi. Ai ochii deschişi şi crezi că vezi. De aici am pornit în 1995 când m-am angajat în televiziune. De aici am pornit când am început să fac fotografie ca mod de viaţă, în 1999. Primele fotografii, câteva, le-am făcut pe film în 1989 cu revelator, cu soluţie de fixat şi cu aparat de fixare. Apoi am lucrat pe film, dar le editam după transpunere în digital. În urmă cu 11 ani am plecat din Râmnicu Vâlcea, oraşul natal, să mă înţelepţesc la şcoala regizorilor de film din Bucureşti. Nu ştiu dacă mi-a reuşit. Undeva la capătul drumului, după ce am căutat ceva ireal într-o realitate imediată, mă văd cu povestea împlinită.
– Putem vorbi şi despre o anumită energie…?
Există o energie care vindecă, o vibraţie superioară în locurile acestea din care eu aduc eşantioane de viaţă blândă, de viaţă frumoasă. Fotografia religioasă este căutare în spaţiu şi timp, este fotografia prin care gândesc că mă voi găsi pe mine înainte să plec. Ştiu sigur că nu mă mai întorc.
– Vă mulţumesc mult că ne-aţi fost alături astăzi prin cuvânt, nu numai prin imagine.
Cu mare bucurie, deşi am vorbit lung pentru că nu am avut timp să vorbesc scurt despre mine. Asta, aşa, ca să-l parafrazez pe Creangă.
– Un cuvânt pentru cititorii „Mesagerului de Covasna”…
Să se bucure de primăvara aceasta şi dacă au drum la Braşov să nu ocolească Librăria Okian unde vor putea vedea şi de ce nu admira fotografiile expuse acolo până în 31 martie 2014.
– Care este următoarea destinație a acestei minunate expoziții…
După ce toate s-au umplut de lumina sfântă a Învierii Mântuitorului, pe 28 aprilie 2014 la ora 18.00, vorbim la Institutul Cultural Român din București despre dogmă, drum drept și lumină la deschiderea expoziției itinerante de fotografie religioasă Canonicon. Prezintă profesorul universitar Corneliu Medvedov.
Matei SCHINTEIE
