Întrebări îngrijorătoare
– Eşti „curat”?, mă întrebă Erik de cum am aterizat în Singapore. ( Ei care Erik? Marinarul scandinav, vecinul de scaun din avion cu care mă împrietenisem, după cum v-am povestit în episodul trecut; ce, aţi şi uitat?)
Imediat mi-am amintit că-mi schimbasem lenjeria . Iar parfumul „Opium” dat din abundenţă pe corp, încă reverbera plăcut. Chit că abia acolo am realizat, că numele pus de vestita companie „Yves Saint Laurent” suna deloc fericit.
– Sunt, i-am răspuns nonşalant.
– Vezi, că nu-i de joacă cu ăştia!
– Păi n-am „iarbă”, nici arme albe ori negre, explozbil sau dolari falşi.
– Parcă de fleacurile ăstea e vorba. Mă refer la… gumă de mestecat!!! E interzisă prin lege. Plus ţigările şi alcoolul pentru contrabandă….
– Ufff, ce m-ai speriat. Nu fumez, de băut- moderat iar „ciunga” n-o pot suferi. De fiecare dată îi înjur pe mestecători, atunci când mă descalţ şi văd pe tălpi fâşiile albe adunate fără să vreau de pe trotuare. La voi, în ţările nordice, n-aveţi parte de aşa o distracţie…
– Cum de nu? Avem de când au venit „muzicienii” români care cerşesc pe la intersecţii . Oh, mă scuzi…
– No problem! Ai dreptate. Foarte bine; după zăbrele cu „rumegătorii”!
– În Singapore chiar poţi ajunge la „mititica” dacă te prind în neregulă. Autorităţile sunt vestite pentru obsesia lor în materie de curăţenie!!!
– Minunat. Aici e de mine…
O provocare majoră
Dar adevărata provocare, greu de surmontat pentru mulţi voiajori care se deplasează pe distanţe uriaşe, inclusiv Asia de Sud-Est, o reprezintă lipsa mişcării în avion. Vai de posteriorul lor! Şi, mai ales, de picioare. Care se umflă ca nişte butii. Mai cu seamă persoanele corpolente ajung să aibă memberele inferioare ca de…pachiderm.
Unii se prefac că merg la toaletă de mai multe ori, pentru a se mai dezmorţi. Culoarul este însă îngust, plus că servindu-se de două-trei ori masa, cărucioarele cu alimente şi băuturi blochează accesul pasagerilor, care în aceste intervale n-au cum să se „plimbe”.
Ei, şi uite aşa, înainte de coborâre respectivii au o mare belea. Şi cum se spune, unde nu-i cap (deşi, totuşi, există) e vai de… „copite”. Şi întrucât majoritatea supraponderalilor se descălţă pe timpul survolului ca să-şi descongestioneze membrele, trăgându-şi ciorapii roşu-închis (o să vă povestesc mai încolo despre ei), la aterizare pantofii devin prea mici. În disperare de cauză, respectivii îşi stâlcesc bunătatea de încălţări (majoritatea de firmă) călcând pe ştaifuri, transformându-i într-un soi de…papuci dizgraţioşi.
Comparaţii edificatoare
…Mergeam spre vamă agale în urma unor ladies „grase şi frumoase”, compătimindu-le cum îşi târşâiau picioarele obosite, de parcă veneau de la prăşit. Pe lângă noi a trecut în pas alert echipajul qatarez ce ne transportase în condiţii excelente. În faţă-comandantul şi colegii săi din cockpit. Apoi veneau frumoasele însoţitoarele de bord: zvelte ca nişte gazele Oryx (simbolul cmpaniei), foarte şic în uniforma de culoare vişinie. Chit că erau şi ele dărâmate după zbor, aveau puterea să ne surâdă.
Am zărit-o şi pe frumoasa Fatma, stewardesa ce mă servise şi cu care mai glumisem. Mi-a făcut amical cu mâna, recunoscându-mă.
– Good bye, sir!, mi s-a adresat zâmbind.
– So long. And thank you, Miss !
Am privit în urma ei; câtă amabilitate şi graţie. Involuntar mi-am reamintit de un episod penibil cu o „domnişoară-acră” de la o altă companie de zbor (despre care v-am povestit într-un alt serial), care nu catadixise – de lene – să facă doi paşi până la frigiderul din coada aeronavei, pentru a-mi aduce o „amărâtă” de bere.
Ce deosebire.
Felurite facilităţi
Şi fiindcă tot ne aflăm la capitolul aviaţie, temă ce mă pasionează şi cred că este interesantă şi pentru cititori, precizez că aparatele de lung curier ce operează din Europa către Extremul Orient aparţin brandurilor de top „Airbus” şi „Boeing”. Mi-au plăcut mult încăpătoarele şi modernele „A330” şi „B777”, cu care am avut plăcerea să călătoresc în ultima vreme. Sunt aeronave ce oferă condiţii minunate de zbor, deşi numeroasele ore petrecute la bord parcă nu se mai sfârşesc.
De pildă de la Bucureşti la Ho Chi Minh (fostul Saigon) se zboară vreo 14 ore, iar până la Hong Kong, Jakarta, Kuala Lumpur cam la fel. Adăugaţi escalele şi trageţi linie. Concluzia: „Crimă şi pedeapsă”.
Penultima dată am apelat la cea mai mare companie turcească, iar recent din nou la amicii qatarezi. Din păcate, n-am prins mult-râvnitul gigant al aerului („A380”), cum sperasem. A rămas încă un vis, deocamadată. Compania „Qatar Airways” este de lux, având una dintre cele mai noi flote. Am avut, aşadar, parte din nou de o călătorie plăcută, sigură, cu surprize agreabile şi mici facilităţi.
Astfel, de cum am păşit în avion, am primit câte o mică trusă metalică. „Ce-o mai fi şi asta?”, mi-am zis. Or fi bombonele ca să nu mi se înfunde urechile? Aş. Erau înăuntru câteva accesorii utile, ce se adăugau obişnuitelor pături şi perniţe aflate pe locul fiecăruia. Adică, o pereche de dopuri pentru urechi, ca să nu auzi sforăiturile vecinului. O mică mască din material opac pentru ochişori (ocluzor) să poţi face nani şi când e lumină. 3. Un pieptăne, ca să nu fii ciufulit la aterizare. Plus o pereche de …şosete bordo (despre care am amintit mai înainte).
Toate s-au dovedit utile. Mai ales ciorăpeii, buni pentru călătorii care se descalţă. Iar ca nu cumva să-şi stânjenească… olfactiv vecinii şi să nu stea neigienic cu tălpile goale pe mochetă, gazdele le-au oferit posibilitatea de a-şi pune şosetele cu pricina.
O treabă civilizată… Iar culoarea s-a ales (inclusiv la ocluzor) să se asemene cu nuanţa vişinei coapte a scaunelor şi a uniformei stewardeselor. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării…
„Cel mai bun aeroport din lume”
Eram curios să compar uriaşa poartă de intrare aeriană din Singapore cu altele, la fel de faimoase. Aeroportul „Changi” la data cînd am poposit eu acolo – în luna noiembrie 2013 – se pregătea să primească onorantul titlu de „Cel mai bun din lume” . Deci, nu tu vestitele „JFK” din New York, ”Charles de Gaulle” Paris, londonezul „Heathrow”, germanul „Flughafen Frankfurt am Main” ori futuristele aerogări din Bejing, Shanghai şi Honk Kong, pe unde trecusem mai de curând sau mai demult. Nu, ci Aeroportul din Singapore, care a primit distincţia pentru a patra oară în ultimii 14 ani în cadrul „World Airport Awards”, cea mai prestigioasa Gală de decernare a unor asemenea premii. Pe următoarele două locuri s-au situat Aeroporturile „Incheon” din Coreea de Sud şi „Schiphol” din Olanda..
Măi să fie! E clar, nu dimensiunea şi numărul pasagerilor serviţi a contat în mod hotărâtor în acordarea trofeului, deşi Aeroportul „Changi” a furnizat servicii pentru aproape 60 de milioane de pasageri, cu 10 la sută mai mult faţă de anul precedent, gestionînd eficient 1,8 milioane de tone de bagaje. Astfel şi-a câştigat reputaţia de operator cinstit şi prompt, servind ireproşabil călătorii, având în plus o multitudine de servicii de entertainment pe care le pune generos la dispoziţia celor care au de aşteptat mai mult când fac conexiuni.
Experienţă stresantă
Fără să vreau, eu însumi am trăit o experienţă stresantă la aterizarea pe „Changi”. Deşi, pentru un reporter păţaniile, încurcăturile, problemele neaşteptate reprezintă, în fond, o mană cerească, gândindu-se la viitoarele sale reportaje, totuşi, ce-i prea mult- strică. Când apar din senin, simţi că te apucă pandaliile şi-ţi zici înciudat: „Cum, Doamne iartă-mă, de mi se întâmplă tocmai mie?
…Mă aflam lângă una dintre benzile de cauciuc şerpuitoare pe care vin bagajele din cala avionului. La început erau zeci de valize, genţi, rucsacuri ale celorlalţi pasageri, care le-au umflat rapid. Uşor, uşor, aglomeraţia din jur se diminuase. Am avut norocul pînă atunci ca niciodată să nu mi se piardă ceva, Sf. Sisoe (Patronul spiritual al drumeţilor) având grijă de mine.
Ei bine, acum se pare că Sfântul-grijuliu uitase de Horia Deliu, şi aţipise un pic. Ca atare, rămăsesem singur, iar fâşia transportoare a conveiorului era goală. Trecuse o jumătate de oră de la începerea operaţiunii, ceilalalţi compagnioni plecaseră, aşteptîndu-mă în faţa aeroportului şi cârcotind. Cum aveam să aflu ulterior, de parcă era vina mea că trollerul meu negru, legat la mâner cu o panglică verde (să-l recunosc dintre numeroasele alte valize pe roţi similare) nu mai apărea, şi pace!!!
Îngrijorat, fiindcă aveam acolo majoritatea hainelor, plus accesoriilor pentru aparate, m-am dus la un superintendent. I-am spus ce şi cum.
– Fiţi calm, la noi nu se rătăceşte nimic!
– Şi atunci, unde-i calabalâcul meu?
Imediat s-a apucat să dea telefoane, repetând „Aha, aha” la justificările interlocutorului nevăzut. „Încă zece minute? O.K.”
Ei bine, exact după intervalul amintit a apărut pus într-o cutie de plastic albastră şi obiectul meu. Cum l-am înşfăcat, banda s-a oprit. „Dar staţi…” – vorba reclamei cu tigăile – că tot nu am putut pleca. A venit o echipă în uniformă neagră de la „Security”, conducându-mă la un aparat mobil de control cu raze X pentru verificarea conţinutului bagajelor. Au trecut trollerul prin camera neagră, uitându-se pe ecran şi comentând.
– Ce naiba or vedea ăştia?, mă întrebam nedumerit, ştiind că nu aveam nimic interzis. Nici măcar celebra…gumă de mestecat!
– Dechideţi, vă rugăm.
Cu mănuşi, la modul propriu, unul dintre ei a început să dea lucrurile la o parte, căutând ceva anume. În sfârşit, a scos victorios borseta burduşită de cabluri, stekere, încărcătoare. Ultima piesă era un adaptor negru cu o formă aparte, ce avea alături un set de „picioruşe” şi lamele, bune pentru prizele şi tensiunile din întreaga lume. Îl cumpărasem din America, fiindcă în unele ţări din Asia nu poţi utiliza transformatoarele clasice dn Europa.
Oooo, „very nice”, foarte frumos, s-au amuzat oficialii. Semăna cu un…pistol!!! Poftiţi, sunteţi liber. Vă rugăm respectuos să ne scuzaţi pentru disconfortul produs. Vă mai aşteptăm!
…Alţii, în loc de scuze, mi-ar fi tras un picior în dos. (Va urma)
Horia C. Deliu
