Prefaţă
Lucrarea „Împărtăşirea sub ambele forme”, realizată cu dăruire, dragoste şi nădejde în folosul pe care aceasta îl va avea pentru cititorii de peste ani este, negreşit, o parte din comoara spiritului religios românesc, prezent de-a pururi pe meleagurile ţării noastre, fie ele dezlipite din pricina istoriei tumultoase, sau intacte până în prezent. Dumitru V. Toboltoc, teologul format într-o atmosferă interbelică suficient de prielnică dezvoltării culturale şi spirituale, îşi jertfeşte pe altarul timpului un an pe care student fiind, îl dedică aproape în totalitate viitoarei sale teze de licenţă, susţinută în anul 1939, la Facultatea de Teologie din Chişinăul care încă plânge de dorul României Mari. Urmaşii săi, remarcabili şi decisivi adeseori pentru societatea românească din judeţul Covasna, Dr. Nicolae Toboltoc (fiul autorului) şi D-na Judecătoare Irina Toboltoc (nora autorului), mi-au dat prilejul de a scoate, după aproape opt decenii, la lumina tiparului ziaristic, această nepreţuită lucrare axată pe centrul cultului creştin ortodox, Sfânta Euharistie. Misiunea mea, ca tânăr teolog, profesor şi, la rândul meu, autor, este una onorabilă, prefaţând şi îngrijind această capodoperă, lăsând-o să ne înfrumuseţeze raţiunea prin arhaisme şi expresii autentice româneşti dar, şi prin calitatea celor cercetate şi scrise de către autor.
Prof. Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele
Dumitru V. Toboltoc
Împărtăşirea sub ambele forme
Teză de licenţă
Chişinău – 1939
Ediţie prefaţată şi îngrijită de Prof. Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele
Neobositului Părinte Profesor Econom D. Popescu – Moşoaia, pe ogorul Bisericii şi a Şcoalei, neţărmuită dragoste şi devotament.
În capitolul XXIV din Înţelepciunea lui Iisus Sirah se vorbeşte despre înţelepciune ca ipostas dumnezeiesc, sub care se înţelege o a doua persoană dumnezeiască, adică Iisus Hristos.(Cf. Înţelepciunea lui Sirah, cap. XXIV)
Din cele spuse în ultimele fraze rezultă că Mântuitorul a întrebuinţat la Sfânta Euharistie pâine dospită şi vin roşu amestecat cu apă.
Toţi Sfinţii Părinţi susţin, în afirmaţiile lor, adevărul arătat de Sfânta Scriptură. „ Vezi că pâine luând a numit-o Trupul Său, iar nu azimă, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi măcar că a mâncat Domnul Hristos Paştele legii vechi, dar nu aflăm nicăieri ca să fie zis de vreunul din Sfinţii Părinţi, cum că le-au mâncat cu azimă.” (Damaschin al Râmnicului: Catechismus, pag. 29.
Sfinţii Părinţi nu afirmă, aşadar, că Mântuitorul ar fi mâncat Paştele cu azimă, natural fiind să îl mănânce cu azimă. Sfântul Chiril al Ierusalimului dă credincioşilor următoarea povaţă, referindu-se la pâinea şi vinul euharistic, după prefacere: „Priveşte la ele nu ca la pâine şi vin simplu, pentru că, după cuvintele Stăpânului, ele sunt Trupul şi Sângele Lui, deşi simţurile le înfăţişează pâine şi vin.” (Silvestru de Canev: Dogmatica, op. cit., pag. 453.)
Prin urmare, pentru Sfânta Euharistie se întrebuinţa pâine obişnuită şi vin. Sfântul Ambrozie al Mediolanului numeşte de-a dreptul această pâine „obişnuită”. (Silvestru de Canev, op. cit., pag. 453.) Sfântul Epifanie mărturiseşte că numai ereticii săvârşeau Sfânta Euharistie cu azimă. (Idem, pag. 454)
De aici, trebuie să concluzionăm că ceilalţi creştini întrebuinţau la Sfânta Euharistie pâine dospită.
„Înşişi episcopii romani, ca Inocenţiu I, Melchisedec şi Siriciu, numesc deobicei pâinea care trebuie să se întrebuinţeze la săvârşirea Sfintei Euharistii pâine dospită – fermentum, fapt din care se vede că ei nu găseau necesară întrebuinţarea azimei, şi nici nu ştiau că aceasta se întrebuinţează undeva.” (Idem, pag 455)
Întrebuinţarea azimelor este respinsă de canonul 70 apostolic: „Dacă vreun episcop sau prezbiter, sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti împreună cu iudeii, sau ar ţine sărbătorile cu dânşii, sau ar primi de la dânşii darurile de sărbători, precum azime sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească.” (Milaş: Canoanele apostolice, pag. 292.)
Mulţi dintre creştini, mai ales recrutaţi din mijlocul iudeilor, în primele timpuri ale creştinismului, nu se lepădau întru totul de unele practici evreieşti. Pentru curmarea acestei stări s-a ţinut Sinodul apostolic de la Ierusalim, care nu a mai îngăduit creştinilor să se supună îndatoririlor Vechiului Testament. În legătură cu canonul citat mai sus, Teodor Balsamon zice: „Deoarece dacă sunt ruşinaţi şi pedepsiţi cu caterisirea sau afurisirea, cei ce gustă din azimele de la sărbătorile iudaice, apoi la ce dispreţ şi pedeapsă trebuie să fie supuşi cei ce jertfesc cu azimă ca şi corp al Domnului şi săvârşesc pasca cu azimă, întocmai ca iudeii.” (Milaş, op. cit., pag. 293.)
Sinodul Trulan, prin canonul 18, pedepseşte aspru clericii şi mirenii, de vor primi azimile iudeilor: „Nici unul dintre cei care se numără în tagma ierarhicească, nici laicul să nu mănânce azimele de la iudei, nici să nu comunice cu ei, iar dacă ar îndrăzni cineva să facă aceasta, să se caterisească de va fi cleric, iar de va fi laic, să se afurisească. (Canonul Sinodului Ecumenic – Trulan, pag. 333)
Am văzut mărturisirile câtorva Sfinţi Părinţi şi hotărârile canoanelor citate mai sus, acum să vedem şi ce ne spun cărţile simbolice şi unii dintre marii teologi: „Trebuie de luat seama să fie materia cuviincioasă, adică pâine de grâu dospită şi după putinţă curată şi vinul neamestecat cu nici un fel de amestecătură şi curat în sine, iar la Proscomidie se toarnă şi apă, spre plinirea Scripturii care zice: „Unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă.” (Mărturisirea Ortodoxă I, pag. 97.
În răspunsurile patriarhului Ieremia citim că: „Materia trebuie să fie pâine şi vin amestecat cu apă. Pâinea trebuie să fie dospită.” (Th. Spacil: De S. S. Eucharistia, pag. 213.)
Mitrofan Critopulos recomandă la fel, pâine dospită şi vin amestecat cu apă (Idem, pag. 221).
