Era spre miezul nopţii când ne-am luat zborul din Frankfurt, aşa că nu prea aveam ce vedea în afară de micul televizor instalat pe spatele scaunului din faţa mea, unde puteam urmări traseul de zbor al păsării de argint sau puteam alege vreun film din cele puse la dispoziţia călătorilor. Aşteptam cu nerăbdare să treacă noaptea şi să ajungem în „Ţara minunilor”. Deşi eram obosiţi, somnul nu se prindea de noi. Dar cum misteriosul nostru avion „Icelandair” înainta în spaţiu şi timp, curând se făcu spre dimineaţă, dar de fapt erau trei ore diferenţă faţă de Bucureşti, deci am ajuns la Reykjavik în jur de ora trei din noapte. Deja înainte de aterizare ne-a uimit spectacolul nopţii polare, cu luminile sale demne de un scenariu SF. Dacă în Frankfurt ne întrebam cum vom călători prin intuneric până la hotel, acum ieşind din aeroport am rămas surprinşi de aspectul cerului şi pământului, căci afară era un fel de zi, încât nu era nicio problemă să te orientezi în spaţiu. Singura problemă era că aeroportul se găsea faţă de oraş la aproape o oră de mers cu autobuzul.
Imediat după ieşirea din vamă, ne-am recuperat valizele şi împreună cu viitorul meu coleg de cameră, domnul William Harris, ne-am îndreptat spre ieşire, unde eram informaţi că se găseşte o casă de bilete pentru autobuz. Erau două tipuri de bilete: „normal” şi „normal plus”; cu cel normal puteai călători cu autobuzul până la staţia principală din Reykjavik, de unde luai un alt autobuz care să te ducă la hotel. Cu biletul „normal plus”, ceva mai scump, autobuzul te ducea până la staţia principală, de unde te prelua un microbuz pentru a te transporta la hotel. Trebuie să menţionăm că sistemul de transport cu autobuze este foarte bine organizat, aceasta probabil şi pentru faptul că se poate circula şi în timpul nopţii aproape la fel ca ziua.
În cele din urmă ne-am urcat într-un autobuz destul de confortabil şi ne-am continuat drumul printr-un peisaj cam selenar, doar din loc în loc se vedeau nişte aşezări mici, ascunse printre valuri şi grămezi de pământ acoperite de o vegetaţie săracă. Din fericire şoseaua era bună, iar noi eram prea obosiţi ca să mai admirăm mult peisajul. Cu toate că eram nerăbdători să ajungem la hotel, nu ne bucuram prea mult, căci nu aveam cazare pentru acea noapte, deci mai aveam de aşteptat încă mult timp până la ora 12, când puteam să ne luăm în primire camera, şi de-abia era ora 4 dimineaţa. Ce era de făcut? Ne-am bucurat că măcar eram la hotel. Am cerut voie recepţionerei să ne aşezăm pe o canapea şi am încercat să nu aţipim, însă ca lui Prâslea cel din poveste ochii ni se închideau fără voie. Cumva trecură vreo trei ore interminabile şi ne-am pomenit că sosi ora 7 când recepţionerei, văzându-ne starea jalnică în care ne găseam, i se făcu milă şi ne-a invitat să ne autoservim cu o cafea dintr-un recipient aflat în sala de mese din apropiere; pentru bieţii de noi aceasta era o adevărată mană cerească. I-am mulţumit şi am servit două cafele în loc de una, astfel că puţin ne-am mai înviorat. Apoi i-am propus amicului meu de suferinţă să pornim într-o explorare matinală în zonă, cu ideea de a găsi un magazin de unde să ne cumpărăm ceva produse alimentare. Şi ne-am tot dus, ne-am tot dus pe o stradă lungă, până când am ajuns la marea cea mare, şi în loc de magazin cu pâine am găsit vapoare, ce-i drept frumoase dar care nu ţineau de foame. Şi cum magazine nu se găseau prin zonă, decât două minimarketuri care se deschideau după ora 9, mai aveam de aşteptat, aşa încât plimbarea noastră s-a cam prelungit, şi când în cele din urmă am găsit şi ceva de mâncare ne-a cuprins o mulţumire subită şi ne-am întors ceva mai veseli la hotel, unde după încă o oră de aşteptare am avut şansa să primim camera mai repede şi să exclamăm în acelaşi timp: „În sfârşit!”. Nu mai trebuie să povestim cititorului că prima noastră grijă a fost să ne odihnim 2-3 ore, epuizaţi fiind după o zi şi o noapte atât de agitate.
Totuşi, în acea plimbare matinală, în ciuda oboselii, am avut interesul să privim casele islandezilor şi să remarc un lucru ciudat: aproape toate casele nu erau aşezate pe un fundament exterior, ci direct pe pământ. Concluzia pe care am tras-o, după mai multe informaţii, era că islandezii îşi încălzesc locuinţele cu energia termală, pe care buna noastră mamă Geea le-o oferă gratuit. De asemenea, şi curentul electric este foarte ieftin. Dacă la acestea adăugăm lumina „diurnă” a nopţii islandeze, vedem că în ciuda peisajului puţin dezolant locuitorii acestei insule au câteva avantaje serioase, care contribuie eficient la construirea unui trai mai bun. Ca şi în ţările occidentale evoluate, la ora prânzului toate restaurantele şi terasele din oraş se umplu de clienţi care vin să serveasca masa, ori aceasta denotă că-şi permit. Într-adevăr nivelul de trai este ridicat, deci şi preţurile pe măsură, chiar şi pentru măruntele suveniruri. Este normal că mulţi români preferă să-şi petreacă în Bulgaria concediul, fiindcă cu salariul lor şi cu preţurile de acolo îşi pot permite aceasta, dar nu-i sfătuiesc să facă acelaşi lucru în Islanda. Chiar şi aşa, am surprins pe stradă o pereche vorbind româneşte şi i-am întrebat ce fac pe-acolo; mi-au zis că sunt… în concediu. Acum cititorul se poate întreba dacă eu am dreptate sau nu cu privire la cele descrise. Singura soluţie este să verifici la faţa locului, deci vă invit să vizitaţi Islanta, o insulă vulcanică cu 320.000 de locuitori, dintre care 60% concentraţi în capitală şi în orăşelele dimprejur.
Bineînţeles că scopul călătoriei noastre era altul. Imediat după cazare şi 2-3 ore de odihnă ne-am îndreptat spre impunătoarea şi moderna clădire a Palatului Congreselor „Harpa”, pentru a ne înregistra şi prelua documentele Congresului. Apoi fiecare începea să cerceteze mai ales Cartea Congresului ori să-şi caute cunoscuţii sau prietenii veniţi din toate colţurile lumii. Unii, cu responsabilităţi mai mari, îşi începeau imediat activitatea în diverse saloane. La dispoziţia participanţilor era deschisă şi o librărie cu un foarte bogat sortiment de carte în esperanto, un loc foarte vizitat, mai ales că un colţ al încăperii era destinat prezentării de către autori a propriilor cărţi nou apărute. Responsabilul acestei librării este dl. Ionel Oneţ, plecat din România cu mulţi ani în urmă, acum locuind în Rotterdam şi activând la sediul Asociaţiei Universale de Esperanto, deci puteam vorbi cu dumnealui şi în limba română.
A doua zi, la ora 10, a avut loc deschiderea oficială a lucrărilor Congresului. Ceea ce este de remarcat e faptul că însuşi preşedintele Islandei, D-ul. Ólafur Ragnar Grímasson, a fost prezent şi a ţinut o scurtă cuvântare:
„Idealul cu privire la o societate planetară, la o creare şi exprimare fără a depinde de provenienţa etnică sau naţională este legat de Esperanto încă de la apariţia ei, şi a făcut din mişcarea ei o alianţă având ca scop pacea şi iubirea de oameni.
În noul secol tehnica deja a deschis multe dimensiuni în lume, legând oamenii dincolo de graniţe, din toate părţile lumii, schimbări precum cele pentru care se străduiesc esperantiştii.
Aşadar, începe o epocă nouă şi posibilităţile de succes reprezintă mai mulţi factori decât oricând în trecut. Congresul Universal de Esperanto, care are loc în prezent în Harpa, este un forum ideal pentru a privi în viitor, în acelaşi timp cu faptul că noi lăudăm munca de până acum demnă de respect pentru Esperanto.
Eu vă urez din toată inima bunvenit la Congres şi doresc succes mişcării în viitor.”
Iată deci o personalitate de prim rang care n-a ezitat să fie personal prezent la festivitatea de deschidere şi să recunoască cu sinceritate valoarea limbii şi mişcării culturale Esperanto. Acest tip de oameni reprezintă adevăraţii vizionari ai omenirii, căci ei nu au numai putere şi influenţă, ci mai au înţelepciune şi conştiinţă.
După discursurile oficialităţilor au urmat cuvintele de salut ale reprezentanţilor celor 55 de ţări participante; din partea esperantiştilor din România mi-a revenit mie cinstea de a saluta Congresul.
Timp de o săptămână participanţii au avut posibilitatea să aleagă dintr-o multitudine de activităţi de toate tipurile, începând de la prelegerile academice sau Ziua Şcolii şi până la diverse cursuri şi examene ori dezbateri axate pe multiple domenii. De o atractivitate aparte s-au bucurat şi serile culturale şi excursiile. Cei care şi-au permis s-au înscris la excursii deosebit de interesante, pentru vizitarea faimoaselor gheizere sau a îngheţatei Groenlande. Bineînţeles că ne trăgea şi pe noi inima, dar eram prea modeşti pentru o asemenea cheltuială, astfel că ne-am mulţumit cu vizitarea oraşului, care întins pe orizontală părea fără de sfârşit.
O altă activitate interesantă a fost acceptarea delegaţilor esperantişti la întâlnirea cu primarul oraşului Reykjavik, d-ul Jón Gnarr. După discursul oficial, oaspeţii au fost serviţi cu şampanie şi prăjituri şi au avut ocazia de a discuta liber, într-o atmosferă plăcută, despre problemele comune vizând activitatea Esperanto pe plan global.
Si pentru a nu reveni fără un câştig din acel loc îndepărtat şi cu iz de legendă, am decis să mă înscriu la examenul internaţional de tip KER (conform Cadrului de Referinţă European), forma complexă, pe care l-am trecut cu bine, astfel că putem demonstra prin aceasta că într-adevăr trăim un timp în care învăţarea trebuie să se desfăşoare pe tot parcursul vieţii, dacă vrem să facem faţă cunoştinţelor de tot felul care năvălesc în viaţa noastră exponenţial.
Dar e timpul să nu mai obosim cititorul, şi să spunem că am plecat din capitala Islandei cu o zi înainte de încheierea lucrărilor Congresului, deoarece zborul meu către Frankfurt era la ora 7.30, deci am părăsit hotelul la ora 4 dimineaţa pentru a ajunge la timp la aeroportul Keflavik, situat la 50 km S-V de Reykjavik.
Zborul de întoarcere a decurs în condiţii normale şi în jurul prânzului am ajuns la Frankfurt, unde a mai trebuit să aştept câteva ore bune până la legătura spre Bucureşti, unde am ajuns după miezul nopţii, iar în Bixad abia spre dimineaţă.
Şi astfel s-a încheiat încă un capitol din existenţa noastră, pentru a începe altul, căci ce este viaţa dacă nu un şir nesfârşit de experienţe şi învăţătura pe care o tragi din ele, plusvaloarea care se adaugă zestrei noastre intelectuale, cunoaşterii de sine şi a lumii în care trăim…
Prof. Mihai Trifoi
Preşedinte al Asociaţiei de Esperanto din România
