Precum am promis cititorilor, revenim cu detalii referitoare la această temă. Este important ca de la vorbă la faptă, de la planificare la acţiune şi realizare să nu treacă prea mult timp; o intenţie fără finalizare înseamnă un plan / un vis neîmplinit. Aşadar să ne împlinim visele…
În cea de-a 12-a zi a lunii iulie a acestui an am pornit din nou la drum într-un voiaj lucrativ pentru ideea noastră. Era aproape ora 3 din noapte când un amic m-a dus cu automobilul la Băile Tuşnad, unde am urcat într-un tren spre Gara de Nord, la Bucureşti. Am ajuns acolo dimineaţa, dar a trebuit să aştept ceva timp. Din nefericire încă nu există o linie de metrou care să transporte pasagerii de la Gara de Nord până la Aeroportul Internaţional „Henri Coandă”, totuşi există un tren care te duce până la o staţie în apropierea aeroportului, de unde te preia un microbuz.
După vreo trei ore de aşteptare în aeroport, a sosit şi ora plecării. M-am îmbarcat într-un avion al Companiei Lufthansa, care după circa trei ore de zbor m-a dus la prima destinaţie: Frankfurt, în Germania. De la Frankfurt m-am deplasat cu un alt avion până la Hanovra, de unde schimbând câteva trenuri m-am trezit în plină noapte la gara din Herzberg-Sieber, zis şi „Oraşul Esperanto”. Locul fiind înconjurat de munţi, telefonul mobil n-avea semnal, deci n-am putut lua legătura cu nimeni, iar gara era pustie. Încotro s-o iau?! Până la hotelul în care trebuia să fiu cazat mai erau vreo 10 kilometri de parcurs prin pădure. Se spune că Dumnezeu acţionează pe căi nebănuite. După vreo jumătate de oră, pe când tocmai îmi pierdeam răbdarea, apare un automobil care opreşte nu departe de mine. M-am îndreptat către şofer şi mă gândeam în ce limbă să-l întreb căci germana n-o cunoşteam. Cu puţina mea engleză am reuşit cumva să-i explic situaţia, iar cu puţina lui engleză acel simpatic domn chiar a înţeles. A încercat şi el să telefoneze, dar fără succes. Ne întrebam amândoi ce-i de făcut… În cele din urmă, deja se apropiase ora 23, a decis să mă conducă la locul de cazare. Pe parcursul drumului am mai încurcat noi engleza cu germana şi esperanto şi cât de cât ne-am înţeles, dar nici el nu ştia precis unde se găseşte acel hotel. De aceea, prima dată ne-am dus la poliţie, unde binefăcătorul meu s-a interesat de traseu, apoi ne-am continuat drumul până la Sieber, un fel de cartier-staţiune turistică a oraşului Herzberg. Se făcuse deja ora 24 şi noi mai căutam. În cele din urmă am ajuns la Hotelul „Zum-Pass”. Mai târziu am aflat că numele hotelului semnifica fosta graniţă dintre Germania de Est şi cea de Vest. Şi când eram pe punctul de a mă bucura, după o noapte şi o zi de nesomn, că în sfârşit mă pot despărţi de valiză, constatăm că totuşi acel hotel nu era „al meu”! Din nou la drum! Din fericire nu prea departe, în cele din urmă ajungem la locul potrivit, Hotelul „Iris”. La intrare şi la recepţie nimeni. Strigăm, încercăm să telefonăm, batem în clopoţel, nimic. Bine că nu eram hoţi, aşa că hotelul a scăpat neprădat. Hotărâm să urcăm la etaj, unde ca prin minune îmi ghicesc camera după tusea colegului meu american, profesorul Ronald J. Glossop. Eram salvat! Îi mulţumesc din inimă salvatorului meu necunoscut, care nici măcar n-a acceptat plata transportului, ca dovadă că peste tot în lume există nu numai oameni „răi”, ci şi oameni „buni”, oameni generoşi, gata să te ajute la nevoie, şi cu mulţumirile de rigoare mă despart de acel adevărat domn, şi de-abia salutându-mi colegii de cameră mă vâr în patul ce mi se părea de vis.
După câteva ore de odihnă binefăcătoare se făcu dimineaţă, iar un duş înviorător îmi împropspătă ziua. Se făcuse deja sâmbătă şi după micul dejun copios ne-am îndreptat către staţia de autobuz pentru a pleca să vizităm oraşul, conform programului conferinţei. Ne-am împărţit în două grupuri; primul grup s-a îndreptat spre centrul oraşului, al doilea spre un alt punct de atracţie. Paşii ne-au purtat într-o zonă împădurită, spre un deal în vârful căruia trona de secole cel mai mare castel construit din grinzi de lemn din Saxonia Inferioară. Această construcţie numită „Welfenschloss” are o vechime de 950 de ani. În anul 1510 un incendiu a distrus în mare parte castelul, dar mai târziu acesta a fost reconstruit. În zilele noastre acest obiectiv turistic este un muzeu interesant, cu exponate care oglindesc nu numai instoria variată a castelului şi a posesorilor lui, dar şi evoluţiile esenţiale ale exploatării miniere şi administrării forestiere din zonă. În muzeu se află şi o orgă specială. Construită după modelul unui renumit constructor de orgi, Johann Andreas Engelhardt, care-şi avea atelierul în Herzberg. Adesea au loc concerte de orgă sau alte evenimente culturale în incinta castelului-muzeu; tocmai când am ajuns noi se desfăşura ceremonialul unei nunţi.
Ar mai fi multe de povestit, dar timpul îşi urmează cursul firesc şi nu e loc pentru a descrie toate evenimentele vieţii. Aşadar ne vom rezuma la punctele esenţiale… Părăsind castelul, care cuprindea şi un „mini-muzeu Esperanto”, ne-am îndreptat spre oraş, în piaţa căruia urma să se desfăşoare un concert. Ne-a făcut plăcere să-l salutăm pe primarul oraşului, aflat printre spectatori, şi desigur să-l felicităm pentru progresul său. Dacă în urmă cu doi ani se exprima mai dificil în esperanto, acum vorbea fluent limba, astfel că am putut conversa fără interpret. De altfel aveam să-l reîntâlnim pe D-ul Gerhard WALTER peste câteva ore, la deschiderea oficială a lucrărilor celei de a 46-a Conferinţe a ILEI (Liga Internaţională a Profesorilor Esperantişti), la care au participat 104 esperantişti din 28 ţări. Din cuvântarea adresată participanţilor la conferinţă de către primarul oraşului Esperanto-Herzberg am Harz, D-ul Gerhard WALTER, ne permitem să spicuim câteva adevăruri: „Mulţi oameni tineri cred că învăţarea se termină la părăsirea şcolii. Mai ales dumneavoastră, ca profesori de Esperanto ştiţi că toată viaţa înseamnă învăţare. Şi tocmai acest lucru este factorul care menţine tinereţea noastră. Eu vreau să subliniez aparte proverbul care spune că „cine se opreşte acela rugineşte” şi să adaug că „acela care încetează să înveţe rugineşte mai repede”.
Dragi oaspeţi, dumneavoastră sunteţi nişte multiplicatori pentru alţi oameni în toate continentele lumii. Eu vă rog să predaţi în continuare că limba-punte Esperanto uneşte oamenii şi astfel poate ajuta la evitarea războaielor.”
Iată deci un german, un om practic, dotat cu înţelepciune şi o gândire pozitivă, care nu doar vorbeşte, ci şi practică cele spuse. Când toţi primarii lumii îi vor urma exemplul, Esperanto va deveni o limbă universală… Desigur, scepticii vor spune că niciodată, dar la fel au spus şi despre invenţiile imaginate de Jules Verne, şi iată că după nu mult timp (raportat la scara eternităţii) s-a dovedit că acel vizionar a avut dreptate.
Printre acţiunile mai importante cuprinse în programul Conferinţei menţionăm câteva: şedinţele Comitetului Internaţional al ILEI, alegerea noii conduceri, sesiunile de prelegeri pe teme instructiv-educative, Seminarul Metodic pentru profesori (la care am participat şi eu cu plăcere), examene de tip KER (după Cadrul de referinţă european axat pe 6 nivele de cunoaştere a limbilor), Seminarul „Căi de ieşire din conflict – medierea”, proiecte educative europene, excursii în oraşele din împrejurimi, seri culturale. Paralel cu această Conferinţă s-a desfăşurat a 8-a întâlnire internaţională a copiilor (SALO-8) din oraşele înfrăţite Herzberg din Germania şi Góra din Polonia. Acest tip de activitate a primit denumirea de „Şcoala de Vară din Pădure”; timp de o săptămână copii şi tineri între 12-28 ani desfăşoară împreună diverse activităţi, după un program bine stabilit şi sub supravegherea profesorilor, înţelegându-se prin intermediul limbii esperanto. Mai ales în cadrul serilor culturale copiii participau cu entuziasm la programul Conferinţei, aducând cu ei un plus de culoare şi bună dispoziţie.
Dar cum toate lucrurile au un sfârşit, a doua zi după încheierea lucrărilor Conferinţei unii s-au întors pe la casele lor ori au plecat spre alte zări, în timp ce grupuri mai mici de participanţi s-au îndreptat spre aeroporturile din apropiere pentru a pleca mai departe spre Reykjavik. Personal „aveam în grijă”, adică să nu-i pierd, doi japonezi şi un nepalez, cu care trebuia să călătoresc de la Herzberg la Frankfurt schimbând mai multe trenuri. Un bilet de tren de la Herzberg la Frankfurt costa 62 de euro de persoană, dar descoperind că există posibilitatea, la sfârşit de săptămână, de a cumpăra un singur bilet pentru 4-5 persoane, suma împărţindu-se la numărul persoanelor, am căutat încă trei persoane, dar biletul îl aveam numai eu, astfel că depindeam unii de alţii. Amicii mei erau foarte mulţumiţi de soluţia găsită, astfel că am călătorit distractiv şi în condiţii bune până la aeroportul din Frankfurt. Peste două ore aveam zborul spre îndepărtata şi misterioasa ţară Islanda. (va urma)
Prof. Mihai Trifoi
Preşedinte al Asociaţiei de Esperanto din România
