Locuitorii comunei Vâlcele, dar nu numai, s-au bucurat sâmbătă de un eveniment ce tinde să devine o plăcută şi binecuvântată obişnuinţă pentru această localitate- lansarea noilor apariţii editoriale: „ Neamul Răstignit-Poemele Durerii” a tânărului scriitor Vasile Antonio Tămaş Delavâlcele şi „ Eseuri” – o nouă lucrare a Preotului Ioan Tămaş Delavâlcele.
Evenimentul a avut loc în biserica de la Vâlcele, după slujba oficiată de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel.
„Neamul Răstignit-Poemele Durerii”
Deşi ne aflăm doar la jumătatea acestui an, scriitorul teolog Vasile Antonio Tămaş Delavâlcele îşi lansează a treia sa lucrare. După prima dintre acestea denumită „Bartolomeu Poteceanu- Viaţa unui preot de ţară” a cărei lansare a avut loc la sfârşitul lunii martie a.c., şi despre care autorul spunea, la acel moment, că „ s-a născut din dragostea pentru părinţii săi – preotul Ioan şi Marioara Tămaş, şi pentru vâlcelenii săi „începând cu nou-născuţii pe care îi primesc de fiecare dată în braţe cu drag, şi terminând cu cea mai iubită dintre credincioasele mele, ajunsă la 98 de ani, pe care o vizitez destul de des în ultimul timp, şi care mă primeşte cu lumină în ochi şi cu dragoste”, a urmat Cartea de filosofie creştină „Raportul Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful cu filosofia greacă”, lansată în cea de-a doua zi de Paști.
„ Noul volum de poezii „Neamul răstignit- Poemele durerii” prezintă realitatea istorică dramatică, religioasă a ierarhilor de valoare- am scris la trecut de ei- din închisorile comuniste- Aiud, Gherla, Sighet (…) Îi păstrăm în suflet şi pe sfinţii din Grecia, din Ierusalim sau din Asia, însă îi avem pe ai noştri care îzvorăsc mir în continuare, pentru poporul român, ai noştri care nu vor videca poate cancerul, dar vor vindeca sufletul românului” a spus, în scurtul său discurs, Vasile Antonie Tămaş Delavâlcele. Acesta a afirmat, totodată, cu convingere şi cu tărie, că „în Vâlcele nu se vorbeşte numai despre pământ, numai despre nu ştiu ce fel de ţinuturi, Vâlcelele e centrul cultural al judeţului Covasna, şi de ce nu, printre primele zece din Ardeal”.
În Cuvânt înainte scris de Protopopul de Gherla, Ioan Morar, se arată, printre altele: „ Şi totuşi rămânem uimiţi de unde atâta învolburare la un tânăr aparţinător unei generaţii prea puţin interesată de acest capitol din istoria neamului nostru. Se vede că autorul are pe lângă har şi şi un suflet cu valenţe generoase. E destul de dificil ca o tematică de acest gen să se lase prinsă în jocul figurilor de stil. Ori, sub condeiul poetului în devenire Vasile Antonie Tămaş Delavâlcele se vede că este posibilă această simbioză. La urma urmei cred că dramatismul scenelor vizate parcă nu s-ar cuveni să fie foarte răsfăţat de poezie. Torturile morale şi fizice pe care le-au îndurat aceşti nepăstuiţi trebuie să-şi găsească un limbaj adecvat, adică dur, necruţător, bolovănos. Mai ales că aceasta le rămâne singura răzbunare. Autorul acestor poeme, teolog fiind, încearcă, reuşind în bună parte, să atenueze totuşi revolta cu ajutorul metaforei, bine instrumentată, să ne arate că poezia poate orice, adică le poate împăca pe toate”.
Toţi cititorii în mâna cărora va poposi recent lansata lucrare a lui Vasile Antonie Tămaş Delavâlcele, „Neamul răstignit- Poemele durerii” , vor avea posibilitatea să pătrundă în realitatea dureroasă a versurilor dedicate „ ierarhilor de valoare” și martirilor țării noastre a căror chipuri „sfinte” se regăsesc în carte -Pr. Ilarion Felea; Pr. Roman Braga; Pr. Sofian Boghiu; Pr. Iezechiil Bura; Pr. Gheorghe Calcea; Pr. Lazăr Cârja; Pr. Ilie Cleopa; Pr. Sinesie Ioja; Pr. Nicodim Măndiţă; Pr. Ștefan Marcu; Pr. Dumitru Mihăilescu; Mitr. Valerie Moglan; Ep. Nicolae Popovici; Pr. Nicolae Steinhardt; Pr. Gheorghe Tarcea; Ștefan Meteș; Ioan Ianolide; Valeriu Gafencu; Nicolae Adam.
Pentru suferința tuturor martirilor noștri merită să vărsăm o lacrimă, fiecare dintre noi, citind „Rugăciune pentru Sfinții României : Stăm în genunchi și încă-i haos/Cântec de fiară se lovește/De-încheieturile-asuprite/Octava lui ne asurzește./ Și vine fără opintire/Măsoară vântul de la sud/Strivește gânduri călătoare/Pornite dinspre cuget crud./Vă caută pe voi, sau știe/Că sunteți duși, legați de boltă,/Copiii pletelor lui Vodă,/Născuți în glie și-n revoltă./Cântecul sparge cu pumnalul/ Amiaza strânsă, timpurie,/Și ne-adunăm printre turle, piepturi,/Precum se-adună bobu-n vie./ Veniți mai jos, între noroaie, /Nu mai avem unde ne duce,/Țărâna arde talpa neagră/Și mâna noastră-i prinsă-n cruce./Veniți, căci până la-nserare/Nu mai rămâne os pe os,/ Trupul să-l prăvăliți prin grâne,/Sufletul duceți la Hristos”.
„Eseuri”
Noua lucrare a Preotului Ioan Tămaș Delavâlcele cuprinde cele 200 de articole publicate în „Observatorul de Covasna” , în perioada 2010-2012, de a căror „ restructurare” şi „ rebotezare” între coperţile acestei cărţi s-a ocupat, cu multă dragoste şi preţuire, profesorul Vasile Stancu. „Am primit cele 200 de perle (…) nişte pietre preţioase mai mult sau mai puţin prelucrate. Am citit aceste mici bijuterii şi mi-am dat seama că, de fapt, sunt nişte eseuri filozofice, teologige, chiar economice, religioase, istorice, şi le-am grupat pe asemenea teme. Au rezultat astfel vreo 5 capitole- Eseuri teologice. Modele şi idealuri; Despre fapte şi personalităţi istorice; Eseuri moral- politice; Despre cultură.(…) Am căutat să aşez în poziţia optimă fiecare dintre cele 91 de eseuri ale pizzle-ului creat de părintele Ioan Tămaş Delavâlcele, pentru a putea fi citit, simţit şi înţeles cât mai bine. Astfel fiecare eseu a căpătat o identitate şi un plus de calitate şi valoare. Dacă am reuşit, sau nu, o pot spune cititorii acestui nou volum am părintelui Tămaş” a spus profesorul Vasile Stancu, în discursul său. Făcând referire la cartea „Dacia Edenică” scrisă de Miron Scorobete, citită recent, domnul Vasile Stancu a făcut o legătură între aceste două lucrări şi a spus: „ Cartea Eseuri a părintelui Tămaş poate fi înţeleasă, apreciată, însuşită şi comentată corect numai dacă cititorul este un credincios creştin convins şi a sa „carte de învăţătură” este Sfânta Scriptură”.
Două lucrări ce sunt „ca nişte pomi sădiţi în deşert”
Mereu alături de familia preotului Ioan Tămaş Delavâlcele, în toate momentele importante din viaţa şi activitatea membrilor săi, dr. Ioan Lăcătuşu a spus, la rândul său: „ Astăzi avem această bucurie să lansăm două cărţi- cartea tatălui şi cartea fiului. Eu am să vorbesc despre semnificaţia acestor noi apariţii. Filosoful creştin Costion Nicolescu, referindu-se odată la ceea ce înseamnă forme instituţionale, publicaţii, cărţi apărute în zona Covasna –Harghita spunea că toate aceste lucruri sunt ca nişte pomi sădiţi în deşert (…) care fac ca pământul să nu o ia la vale. Aceşti noi pomi sădiţi (aceste cărţi) înseamnă că românitatea din zonă, în forma perenă, care rămâne peste timp, va vorbi şi ne va permite nouă să rămânem cu demnitate peste timp, într-un ţinut în care unii nu ne doresc pe noi. (…) A doua semmnificaţie o reprezintă transferul dintre generaţii, pentru că bucurie mai mare pentru Părintele Ioan nu există decât prin faptul că ceea ce l-a preocupat o viaţă- în amvon şi în afara amvonului -iată că se transferă către fiul lui. Şi, bineînţeles că numai noi cei care-l cunoştem pe părintele Ioan, familia acestuia şi pe Vasile, de când era copil, realizăm semnificaţia acestui lucru extraordinar. (…) Subliniem contribuţia doamnei preotese Marioara Tămaş care a asigurat nu doar confortul şi protecţia celor doi autori, de data aceasta este şi corector al lucrării respective (Eseuri-n.red)”.
Imposibila „donaţie”
Prezent la Vâlcele unde a participat la evenimentul „ La umbra nucului bătrân” , poetul Ionel Simota, membru al Uniunii Scriitorilor Braşov, a afirmat, vorbind despre cele mai recente apariţii editoriale ale Preotului Ioan Tămaş Delavâlcele şi a fiului său, Vasile Antonie Delavîlcele, că „ sunt lucruri care vor rămâne în timp şi care îşi vor pune amprenta, în mod serios, pe trecerea timpului”. La rugămintea preotului Ioan Tămaş care a mărturisit că poartă în adâncul sufletului versurile poeziei Imposibila „donaţie”, poetul Ionel Simota a recitat-o, în faţa celor prezenţi,:
Imposibila „donaţie”
Hai, străinule, să-ţi dau
tot ce vrei din ţara mea,
scaunul pe care stau,
însă munţii, nu-i pot da.
Eu te las şi poţi să iei
pâine, sare, apă, foc…
munţii nu, că sunt ai mei
şi nu am ce pune-n loc.
Şi nici deal nu-şi dau vreunul,
sau câmpiile cu ape,
însă-ţi dau, ca tot românul,
omenie, cât încape.
Îţi dau tot ce vrei să ştii
din istoriile sfinte;
îţi arăt eroii vii
ce-s în suflet şi morminte.
Doar un lucru să nu-mi ceri;
să îţi dau vreun colţ de ţară,
eu nu vreau să-mi dai averi
şi-apoi să ma-alungi afară.
Colţu-acesta-i dar ceresc,
fără el aş fi străin,
aici oaspeţii-i primesc,
le dau păine, le dau vin,
însă nici un colţ de ţară
nu-l pot da la vreun străin.
