Mereu cu zâmbetul pe buze!? Cine? Bineînțeles, copiii. Desigur nu toți, dar cei pe care i-am văzut la Casa „Sf. Iosif” din Odorheiul Secuiesc așa sunt. Dar să relatez „povestea” de la început.
Duminică 2 iunie, am fost, împreună cu membri ai Fundației „Mihai Viteazul” și cu Ansamblul de dansuri populare „Brâulețul” din Sita Buzăului (format din elevi și studenți care s-au evidențiat în cadrul Festivalului „Tinere talente”) într-o vizită, de Ziua Copiilor, la Casa „Sf. Iosif”, așezată pe dealul Cserehat din Odorheiul Secuiesc. De la intrarea în incintă am fost tulburată să constat că fiecare copil întâlnit ne saluta cu „Bine ați venit!”. Ne-am dus acolo cu cele mai bune și frumoase gânduri, să ne întâlnim cu niște copii aflați în dificultate. Așa scrie pe firma clădiri: Casa „Sf. Iosif” pentru copii aflați în dificultate.
Cine sunt acești copii? Aflăm de la sora Emilia Trif, coordonatoarea așezământului, că sunt 140 de copii și că fiecare are o poveste, fiecare a plecat de acasă (mulți n-au avut această „casă”) din cauza necazurilor, dar la Casa „Sf. Iosif” au uitat suferința și durerea. Acum, aici, au zâmbetul pe față. Cele 12 surori – maici ai Congregației „Inimi neprihănite” (doar atâtea pentru 140 de copii cu vârsta între 3 și 18 ani!?) le oferă căldura unui cămin părintesc. Le oferă mâncare, îmbrăcăminte, rechizite, cărți, dar le oferă, mai ales, dragoste, pentru că este nevoie ca zâmbetul și bucuria lor să nu dispară. Programul zilnic începe cu rugăciune în capela Casei. Sora Emilia este încredințată că, atunci când ai ca armă credința, poți schimba destine.
Dar ne întrebăm noi, vizitatorii, cum poți întreține zilnic, ani de ani, atâtea suflete, când nimeni nu te finanțează?! Nici autoritățile locale, nici cele naționale. Am privit fețele copiilor. Aveau chipul senin, fericit, deschis. Am fost pătrunși de bucuria lor, de râsul care le umple lumea – Casa lor.
Casa „Sf. Iosif” din Odorheiul Secuiesc este o clădire cu adevărat mare (construită de o fundație elvețiană), cu 200 de camere și 370 de geamuri. Cine se ocupă de curățenie? Copiii. Nu au femei de serviciu. La tot și la toate, copiii se ajută unii pe alții, ca într-o familie. Cei mari au grijă de cei mici. Holurile mari, încăperile vizitate, sala de mese, toate sclipeau de curățenie. Copiii trăiesc, învață, muncesc sub zâmbetul plin de dragoste al surorilor-maici. Așa ei învață să fie învingători. Așa vor fi învingători în viață.
Câțiva dintre copii ne-au însoțit în vizita noastră la Liceul „Marin Preda” (clădire vecină Casei), unde toți învață. Ce mândri erau când, în holul școlii, ne-am oprit la citatul din opera lui Marin Preda „unde dragoste nu este, nimic nu e”! Am mers împreună apoi la Monumentul și Cimitirul Eroilor Români, unde am depus o jerbă de flori. Acei copii, care ne-au însoțit, au venit cu inima deschisă, fără ca cineva să le spună. Pur și simplu s-au atașat grupului nostru.
Am intrat în vorbă cu ei. Vorbeau frumos o limbă română corectă. Lorena, o fetiță de clasa a V-a, mi-a povestit, la cerința mea, lectura ei recentă despre zeii Olimpului. Avea o maturitate care-i depășea vârsta – am constatat, mai ales, când mi-a vorbit despre familia ei, despre sora ei mai mică care era cu ea acolo. Îi plăcea locul unde se află. Se simțea în siguranță. La fel ca toți. Le-am privit chipurile când s-au adunat în sala de sport (o sală mare, bine dotată, modernă), unde noi le-am oferit un spectacol de jocuri populare în interpretarea celor 25 de membri ai Ansamblului Folcloric „Brâulețul”. Copiilor le-au plăcut costumele populare, jocul în sine, învârtitul fetelor, cei trei foarte tineri muzicanți – aplauzele lor au dovedit-o.
Mulțumirea noastră a fost că am putut contribui sufletește și material (cât am putut) la menținerea zâmbetului pe buzele acelor copii. Am plecat cu sufletul plin, gândindu-ne la spusele sorei Emilia, că numai Dumnezeu îi ajută la plata facturilor, la întreținerea copiilor. Dumnezeu îi ajută prin oamenii de bună credință care îi caută, care urcă dealul Cserehat din Odorhei, ca să-i cerceteze.
Oameni cu suflet mare sunt în permanență alături de acești îngeri aflați în grija măicuțelor luptătoare care fac totul cu iubire și cu dăruire. Am aflat de la sora Rita, absolventă a Facultății de Litere, că au două serii care au terminat liceul, fetele, absolvente ale profilului pedagogic, sunt învățătoare, alții sunt studenți ce își petrec vacanțele tot la Casa „Sf. Iosif” din Odorheiul Secuiesc.
La plecare, cu sufletul încărcat de sentimente înălțătoare, ne despărțim de cele două măicuțe și de copiii ce ne-au însoțit, prin îmbrățișări și sărutări, ca vechi prieteni. După ce am urcat în autocar, îi vedem pe copii că au făcut lanț în fața porții pe unde urma să treacă autocarul. Lanțul de oameni îmi amintește de copilărie, cînd, prin sate, se făcea lanț atunci când o mireasă ieșea din sat, cu alaiul nunții, pentru a pleca într-un sat vecin, unde locuia mirele. Lanțul copiilor din Odorhei era vorbitor. Auzeam repetat: „Nu plecați, noi vă iubim!” Cu sufletul de piatră să fi fost, tot ți se prelingea o lacrimă pe obraz. Așa am părăsit Casa „Sf. Iosif”, casa în care un miracol stăpânește atmosfera de râsete și de bucurie a copiilor.
Sunt convinsă că toți cei din autocar – membrii Fundației „Mihai Viteazul” și dansatorii de la „Brâulețul”, care și ei s-au atașat de copii – în drumul lor spre casă, oprindu-se şi la Mănăstirea de la Izvorul Mureşului, au avut gânduri și cuvinte de mulțumire la adresa conducerii Fundației „Mihai Viteazul”,care a avut ideea și care a organizat vizita la Casa „Sf. Iosif” din Odorheiul Secuiesc.
Luminița CORNEA
