Se pare că spaţiul mirific al oraşului ce musteşte de izvoare minerale, de emanaţiile binefăcătoare ale mofetelor şi de puritatea aerului puternic ionizat – am numit, fireşte, staţiunea balneară de renume naţional şi internaţional, Covasna – este propice şi creaţiei… poetice. Avem argumente viabile în acest sens: în acest perimetru de vis trăiesc şi crează două talente literare incontestabile, Anthonia Amatti şi Tóth A. Árpád.
Doi scriitori covăsneni, dragi sufletului nostru
Tóth A. Árpád
Se ştie că prof. Mioara Nicolau (alias Anthonia Amatti) este o profesionistă a scrisului, un redutabil cadru didactic şi un membru al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră – singurul de etnie română din judeţul Covasna! Cel de-al doilea personaj la care ne vom referi azi în mod expres, Tóth A. Árpád, a îmbrăţişat meseria de inginer silvic, absolvind şi o facultate de profil juridic, fiind autor al câtorva volume de versuri în maghiară şi română. De asemenea a realizat Monografia localităţii unde trăieşte împreună cu familia, Chiuruş, aflată la 3 km de Covasna.
Îi cunosc personal şi le urmăresc îndeaproape creaţia, prezentându-le ultimele op-uri în „Mesagerul de Covasna”, ziar pe care amândoi îl citesc şi-l preţuiesc.
De curând, Tóth A. Árpád a „recidivat” frumos, scriind o nouă carte intitulată semnificativ, „Pelegrinând printre ani, pe sub mantia timpului”, lucrare ce comportă mai multe comentarii.
Întoarcerea la firescul naturii
Dar iată mai întâi un crochiu elocvent al noului volum realizat în prefaţa noii apariţii editoriale de către redutabila poetă Anthonia Amatti. Printre alte consideraţiuni pertinente şi sugestive, distinsa scriitoare spune: „Arpi, cum îi spun apropiaţii, este un om echilibrat, drept în faţa destinului, vertical; el nu scrie filozofând, imaginând sau dând lecţii. Ci trăind. Răsfoind filele cărţii parcă l-am însoţit prin păduri, pe munte, la stâne – locuri binecuvântate pe care le-am uitat, le ignorăm şi în care, prin poetul acesta original, ne regăsim. Totul vibrează pe strunele unei sensibilităţi care tulbură şi ne pune pe gânduri.
Scriitorul ne face să absorbim cu toate simţurile firescul unei vieţi senine, să trăim momentul unei vânători, a unui urcuş spre absolut, a înţelegerii cu animalele.
Punctate cu delicat umor (chiar autoironie), versurile care descriu un fapt reprobabil, relevă cu discreţie un simţ fin al realului, un mesaj pentru îndreptarea de care nu se îndoieşte.
Ocrotitorul ghid şi cunoscător experimentat ne convinge, cu mult talent, că trăind modest, responsabil şi atent la ambient, putem vieţui fericiţi. Aţi întâlnit de multe ori în lecturile domniilor-voastre un astfel de îndemn clar şi luminos? Privim Luna cu pace în suflet, ascultăm poveşti forestiere despre silvicultori, pădurari, paznici, mâncăm bulz şi călătorim cu mocăniţa.
Suntem părtaşi împreună la un cotidian, ce uneori e periculos, trudnic, dar mereu cuprins intrisec în sinele poetului. Arpi îşi absoarbe forţa dintr-o credinţă neclintită în Creator şi în perfecţiunea creaţiei Sale” (…)
Un autor polivalent
Trebuie spus că sunt destul de puţini autorii neprofesionişti în judeţul Covasna – cel puţin din câte cunosc eu – care să se exprime poetic, plastic, într-o limbă frumoasă atât în idiomul românesc, cât şi cel maghiar. Ba să mai şi versifice. Ei bine, ing. silvic jr. Tóth A. Árpád izbuteşte de minune această performanţă.
Stau mărturie cărţile sale apărute până în prezent. Adică patru volume de versuri în limba română şi unul în maghiară, două cărţi de reportaj cu tematică vânătorească, plus o lucrare ştiinţifică de referinţă – o monografie, redactată în limba maghiară.
Vi se pare puţin şi uşor lucru? Vă asigur că nu este…
Un admirator al frumuseţii pădurii
Leit-motivele întâlnite în versurile şi prozele sale sunt legate de frumuseţea naturii înconjurătoare, în mod special, a pădurii, de liniştea binefăcătoare ca de la începutul Lumii pe care o caută şi o întâlneşte numai el ştie unde. Autorul este un soi de Pan modern, protector al vietăţilor codrului, turmelor, păstorilor şi vânătorilor. Le cunoaşte tuturor traiul, obiceiurile, habitatul.
Anotimpurile se succed într-o cadenţă pe care omul ce a crescut la poala pădurii le ştie rosturile ca nimeni altul, apreciindu-le frumuseţea. Arpi cunoaşte perfect cărările muntelui: „În stare imaculată/ Zăpada diafană, curată/ Împrăştie fericirea/ Liniştea, pacea, iubirea// Mergi şi dai de-un bordei de vânătoare/ În sat la Păpăuţi, chiar la intrare/ Cum vii domol dinspre pădure/ E săpat în mal, sub rugi de mure//”(…) Şi tot aşa, relatarea curge domol…
În tihna unei poieniţe sau pe malul unui pârâu rece de munte privirea „silvicultorului-poet” sau a „poetului-silvicultor” scrutează totul, descoperind imagini suave, transformate mai târziu în stihuri. Sau în pagini de proză. Relatările despre întâlnirile unor pădurari sau oameni de-ai locului cu urşii sunt memorabile, pline de tensiune. Parcă sunt secvenţe filmice.
„Ce-mi mai lipseşte, Oare?” se întreabă la un moment dat autorul. „Doar a vieţii luptă/ De ce existenţa prin spinii ei ne sărută?/ Omul slujind în a Divinului grădină/ Îşi deapănă anii, zâmbeşte şi suspină”.
Horia C. Deliu
