De ieri am intrat Săptămâna Patimilor, perioadă care este cunoscută şi sub denumirea de Săptămâna Mare. Este un interval dens, încărcat de semnificaţii pentru orice om cu frică de Dumnezeu, zile ce preced Învierea Domnului – cea mai mare Sărbătorea a creştinătăţii. Au  început Deniile, slujbe cu caracter aparte ce se săvârşesc în toate lăcaşele de cult ortodoxe seara, de la ora 18,00.

Fiindcă anul acesta importantul eveniment religios se va prăznui la finele săptămânii, în continuarea lui 1 mai (Sărbătoarea muncii), şi fiindcă sunt mai multe  zile libere unele după altele, redacţia ziarului nostru a trebuit să ia anumite  măsuri organizatorice vizând neapariţia ziarului (din cauza tipografiei, difuzării, etc.), până miercuri, 8 mai.

Ca atare, am fost nevoiţi să comprimăm şi cele două articole privitoare la tradiţii, primul fiind legat de Armindeni şi al doilea de Sărbătoarea Pascală.

Obiceiuri vechi şi mai noi

Până la Revoluţia din 1989 data de 1 mai constituia un prilej de mare importanţă propagandistică pentru regimul totalitar de la Bucureşti, făcându-se mare caz de cinstirea Zilei Internaţionale a Muncii.

Aveau loc impunătoare defilări în capitalele de judeţ, apoi, când treptat ţara a sărăcit, s-a renunţat la aceste cheltuieli uriaşe şi inutile, punându-se accentual pe acţiuni cultural-distractive, fiind declarată zi liberă. Oamenii se mulţumeau să petreacă „tovărăşeşte” la grădinile de vară sau în aer liber câteva ceasuri alături de familie şi prieteni cu un mic şi o bere, însoţiţi de… cântece patriotice şi muzică populară. Nu cu… manele, ca azi!

„Ieremiin Dini”

Despre semnificaţia Armindenilor, ca veche tradiţie creştină, să menţionăm faptul că reprezintă  un omagiu expres adus primăverii. O veche legendă spune că pe 1 mai s-a născut un personaj biblic, ce avea darul proorociei. În limba slavă s-a numit Ieremia, şi de aceea ziua purta numele în original, „Ieremiin Dini”. Treptat, prin românizare şi simplificare s-a ajuns la formula – Armindeni.

Cu timpul tradiţia populară l-a transformat pe acest Ieremia într-un simbol al vegetaţiei, al renaşterii naturii la viaţă, semn al belşugului holdelor.

Armindenii sunt, de fapt, crenguţele verzi cu care se împodobesc porţile, uşile şi ferestrele caselor, ca un elogiu adus anotimpului florilor, lunii care aşa se şi numeşte în limbaj popular –  Florar –  cea mai frumoasă dintre toate.

Aşa cum am arătat şi în alte articole dedicate tradiţiilor româneşti, în judeţul Covasna am întâlnit, de multe ori, aceste însemne aninate la casele gospodarilor, în aşezări precuml Băcel, în  satele din zona Buzaielor şi Covasnei, ca o manifestare concretă a credinței, respectului şi recunoștinței faţă de Zeul vegetaţiei.

„Eu am învăţat acest obicei de la părinţi, iar ei de la înaintaşi, ne-a declarat Gheorghe Boriceanu, din Sita Buzăului. De când mă ştiu ai mei puneau de 1 mai o mlădiţă prospătă la intrarea în ogradă, ca semn de bun-venit pentru sezonul cald, pentru belşug  şi noroc. Este o datină ce nu prea s-a păstrat, deşi era frumoasă. De fapt, obiceiurile bătrâneşti sunt pe cale de dispariţie, în ziua de astăzi”…

În alte locuri s-a păstrat  deprinderea de a fixa în bătătură ori înaintea casei un pomişor curăţat de crengi până aproape de vârf,  împodobit cu flori. Şi acesta este un arminden, menit să atragă atenţia celor ce trec pe acolo.

Datini ce nu trebuie uitate    

Dintre obiceiurile frumoase cu care era întâmpinată, în vechime, prima zi din Florar, mai amintim spălatul ritualic pe faţă cu… rouă. Ele se practica dis-de-dimineaţă de către  fetele mari, în speranţa că vor fi şi mai frumoase şi-şi vor găsi în vara  ce urmează alesul inimii. În faţa caselor unde trăiau fete de măritat se puneau puieţi de mesteceni de către pretendenţi, ca un  omagiu şi o aluzie la statutul special al viitoarelor mirese. Armindenii protejau, de asemenea, holdele, animalele şi, mai cu seamă, oamenii buni la suflet.

Cu o zi înainte de 1 mai, anumiţi gospodari ce venerau obiceiurile din bătrâni aduceau din pădure un mesteacăn tânăr şi-l puneau în faţa uşii de la intrare ori în apropierea locuinţei. Acolo rămânea până la seceriş, când era tăiat şi aruncat în focul cu care se cocea pâinea preparată din grâul cel nou.

Apărarea de duhurile rele

Profesorul Ioan Popa preciza că pentru oamenii simpli armindenii aveau un rol apotropaic, adică de  apărare a fiinţei umane de duhurile rele. În mediul rural a existat o perioadă îndelungată în care lumea practica  ritualuri de protejare împotriva răului, a Necuratului, superstiţiile şi obscurantismul favorizând perpetuarea unor obiceiuri ce azi ni se par ridicole.

Să nu omitem însă elemental sacru legat de existenţa armindenilor, sugestie ce dăinueşte încă de pe vremea Naşterii Mântuitorului. Ne referim la episodul omorârii pruncilor sub doi ani în oraşul  Bethleem din porunca lui Irod cel Mare, guvernator al Galileei, oştenii săi punând seara câte o ramură verde la poarta de unde trebuia continuat sacrificial nou-născuţilor, a doua zi. În disperare de cauză, mama unui prunc abia născut ar fi avut ideea de a-şi îndemna vecinii să pună şi ei ramuri verzi la case, derutându-i pe soldaţii care-l căutau, de fapt,  pe micul Iisus.

Invitaţie la un pahar de pelin

La Păpăuţi am întâlnit, cu ani în urmă, acest frumos obicei al atârnării de clanţa porţii a armindenilor, la caselor unde se ştia că există fete care doreau să se căsătorească. Flăcăii ce râvneau la inima lor veneau a doua zi în vizită, fiind cinstiţi cu prăjituri şi vin de  pelin, care se spune că este indicat pentru schimbarea sângelui şi apărarea de boli.

Odinioară, la sate, de 1 mai se organizau serbări în aer liber, la iarbă verde, prilej ca bărbaţii să-şi pună la pălărie flori de liliac.

Astăzi doar bătrânii  îşi mai amintesc de frumoasele datini din trecut, ştiind cu adevărat  semnificaţia zilei de Armindeni. Poate că şi tinerii vor ştii mai multe, citind rândurile de mai sus…

Învierea Domnului, marea Sărbătoare a creştinilor

În noaptea de sâmbătă spre duminică, respectiv în 4 spre 5 mai 2013 vom prăznui Învierea Domnului  Nostru Iisus Hristos, marea Sărbătoare ce a fost precedată de un Post lung şi greu.

Cum am arătat şi mai înainte, ultimele şapte zile dinaintea Paştelui poartă numele de Săptămâna Patimilor, ce a  început în duminica Floriilor. În Săptămâna Mare se comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Sa. De aceea în Vinerea Mare se ţine Post negru. Urmează apoi Învierea, când ne vom bucura cu toţii de Lumina sfântă.

Această perioadă plină de semnificaţii este încărcată de  interesante obiceiuri populare, multe la origini cu caracter  profan: terminarea curăţeniei în casă, prepararea bunătăţilor  culinare specifice (ouă roşii, dorb, friptură de miel, cozonac, pască), înnoirea garderobei cu un mic articol vestimentar fie o pereche de încălţări, precum şi oferirea de cadouri celor dragi, pe care le va aduce… „Iepuraşul”!

Tradiţii fel de fel

Deşi gospodinele cu experienţă ştiu acest lucru şi-l respectă cu  sfinţenie, pentru doamnele şi domnişoarele tinere să precizăm că înroşirea ouălelor este permisă numai în Joia Mare, considerându-se un mare păcat şi o lipsă de respect de a se face treburi casnice în Vinerea Mare, când la Biserică are loc Prohodul.

La Zagon am observat cum se aleg ouăle proaspete de găină şi raţă înainte de a fi vopsite: se scufundă în apă, astfel că acelea care sunt proaspete se lasă la fund, cele vechi ridicându-se la suprafaţă.

Pe lângă tradiţionalele ouă roşii, au apărut în ultimii ani şi ouă încondeiate cu ceară, pictate în culori pastel, având diverse modele, cum ar fi cele cu Frunze ori decorate în relief sau împodobite cu mărgele.

În lumea satului au existat anumite reguli pentru ciocnitul ouălor roşii, legate de persoana care avea cinstea de a lovi primul (de obicei, bărbatul mai în vârstă), rostindu-se formula ritual, „Hristos a Înviat!”, şi se răspunde „Adevărat a Înviat!”.  Primii care ciocnesc sunt soţul cu soţia, urmează  copiii cu mama şi tatăl,  părinţii cu celelalte rude şi invitaţii prezenţi la ospăţ în familie.

În unele cătune româneşti, după masa festivă femeile strâng şi aruncă pe câmp cojile ouălor vopsite, pentru ca recolta să fie bogată, ferită de dăunători. Uneori aceste coji pisate sunt adăugate şi în hrana animalelor, în ideea păstrării sănătăţii şi fertilităţii lor.

Semnificaţia „Iepuraşului” de Paşti

Mai cu seamă pentru cei mici, Sărbătoarea Pascală  nu poate fi concepută fără venirea unui personaj de basm, mult mediatizatul „Iepuraş-Coconaş”. El le aduce numai copiilor cuminţi (!) jucării, daruri mult-visate, dulciuri, hăinuţe şi pantofiori noi etc.

De fapt, tradiţia „Iepuraşului de Paşte” constituie un ritual foarte vechi, de sorginte păgână, care trebuie să o spunem deschis, nu are nici o încărcătură religioasă. Mica vietate atât de gingaşă şi sperioasă, cu urechile sale lungi şi clăpăuge, reprezintă chintesenţa  fertilităţii, a naturii care a revenit în mod miraculos  la viaţă, odată sosirea primăverii.

Legenda legată de „Iepuraşul” ce aduce ouă roşii apare menţionantă, pentru prima oară, într-un basm german. Ulterior a fost preluată de meşterii cofetari care au început să pregătească  dulciuri în formă de iepuraşi, ce au avut mare trecere, iar obiceiul s-a răspândit în lumea întreagă.

…În încheiere vă dorim, stimaţi cititori, să vă simţiţi bine în această mini-vacanţă de Paşti, să aveţi zile senine, cu multă Lumină şi Bucurie. Doamne ajută şi Sărbători Fericite!

Horia C. Deliu

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail