Da, am trăit minunate clipe de grație, duminică seara, cu Radu Beligan, în sala Teatrului din Sf. Gheorghe. La vârsta de 94 de ani, personalitate a teatrului românesc (și nu numai), Radu Beligan reprezintă o istorie vie. La această venerabilă vârstă, încă joacă – nu pentru că îl obligă cineva, ci pentru că iubește spectatorii. Și … simte că este iubit de spectatorii săi. Așa se explică „Confesiunile despre artă și viață”, o remarcabilă incursiune în istoria teatrului românesc, istorie de aproape un veac trăită de Radu Beligan.
Pentru cei care „trăiesc” teatru, care l-au trăit în săli de spectacole, ori ascultând, „pe vremuri”, la radio, „teatru la microfon”, ori așteptând cu emoție seara dedicată, la televizor, teatrului, pentru cei care aveau abonamente la spectacolele întregii stagiuni teatrale (sunt nostalgică, dar vă întreb: mai sunt toate acestea?), pentru toți aceștia, și-mi place să cred, pentru toți tinerii iubitori de teatru, întâlnirea cu Radu Beligan a constituit un extraordinar eveniment. Confesiunea marelui actor (contemporan cu noi!?) a emoționat până la lacrimi prin referirile la momentele de aur ale teatrului, prin evocarea unor întâmplări trăite cu actori, regizori și autori dramatici cu nume de rezonanță în cultură.
Personal, m-a emoționat în mod deosebit mărturisirea privind momentul de vârf al directoratului său. Acest moment l-a constituit o promisiune „suprarealistă” făcută prietenului său Camil Petrescu, în 1955, la Eforie, pe faleză, contemplând „mișcătoarea mărilor singurătate”, când Radu Beligan i-a spus dintr-odată că, dacă, prin absurd, va ajunge director la Național, are să determine reprezentarea piesei „Danton”. Mărturisește, mai departe, Radu Beligan că, în 1970, ajungând director la Naționalul bucureștean, includea în repertoriu de perspectivă „Danton”, opera capitală a scriitorului și dramaturgului Camil Petrescu, rămasă nejucată în timpul vieții autorului ei. După numeroase dificultăți (nespuse acum de Radu Beligan, dar pe care noi le știm și le bănuim), „Danton” a avut premiera absolută în ianuarie 1975. Satisfacția directorului de a fi redat teatrului românesc un text de primă mărime, cum este „Danton”, s-a împletit cu satisfacția de a dărui lui Horia Popescu prilejul de a fi realizat cel mai important spectacol al său și de a-i oferi lui Mircea Albulescu marele rol al vieții sale, iar echipei de la Teatrul Național „poate cea mai mare izbândă a ultimei jumătăți de veac”. Așa că „vorba aruncată pe faleza de la Eforie, într-un avânt juvenil, devine o nespus de minunată realitate”. Această confesiune a declanșat în sufletul meu o puternică emoție. De ce? Pentru că am văzut spectacolul cu „Danton”, atunci, în primăvara anului 1975, la București, într-o companie care astăzi îmi trezește „plăcute aduceri-aminte”. Îmi amintesc cât de impresionată am fost de acel spectacol cu adevărat grandios, scena uriașă învăluită de peste 200 de personaje, marea sală a Teatrului plină până la refuz … Noi, tinerii de atunci, am caracterizat spectacolul o măreață nebunie. Alte vremuri! Cu mari riscuri, dar și datorită personalității devenită cunoscută internațional a lui Radu Beligan, s-a reușit.
Spre finalul spectacolului-confesiune, Radu Beligan a citit nemuritorul „Sonet 66” al lui Shakespeare, desigur pentru a realiza o legătură cu răspunsul la întrebarea ce, acum, i se pune frecvent în legătură cu secretul longevității sale. Răspunsul – secretul biblic al longevității este IUBIREA: „cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Iubiți ce vreți, dar iubiți! Nimic nu e mai dezastruos decât insinuiditatea inimii”. Această afirmație a fost un prilej de o uluitoare și modestă mărturisire: „vă declar ceea ce n-am putut face până acum, vă iubesc pe dumneavoastră spectatorii mei credincioși care m-ați făcut ceea ce sunt azi. Poate nu știți cine sunteți. Sunteți cei pentru care trăiesc și care mă fac să trăiesc. Fără spectatori, niciun actor nu ființează. Numai în prezența și cu reala lor colaborare, semnificațiile unei piese se dezvăluie pe de-a-ntregul, sensurile devin tangibile, iar personajele se cristalizează concret”.
Prin ultimele cuvinte spuse pe scena din Sf. Gheorghe, Radu Beligan recunoaște extraordinarul rol al spectatorilor de teatru și le mulțumește pentru „toate învățămintele cu care dulce m-ați împovărat”. Mărturisește că „am călătorit frumos împreună. Dacă viața e o călătorie scurtă, trebuie să încercăm s-o facem la clasa întâi” – confesiune ce se constituie într-un rămas bun, cu un sfat indirect, dar explicit, totuși.
Mare om, mare actor! Cu adevărat, a purtat toată viața, în raniță, bastonul de mareșal. Și a considerat că fiecare zi este un cadou ceresc.
Mă bucur și sunt mândră că Asociația de Tineret ECOU, prin conducerea ei, a adus la Sf. Gheorghe, în deschiderea manifestărilor „Zilele Sfântu Gheorghe”, o personalitate de talia marelui actor Radu Beligan. Un REGAL.
Mulțumiri celor care se implică să ne facă viața mai frumoasă, prin cultură. Știu că nu este simplu și ușor să faci, astăzi, cultură, să umpli sălile la filme, precum „Poziția copilului”, la spectacole teatrale ori la concerte, precum cel ce va urma în zilele următoare, cu extraordinarul naist Gheorghe Zamfir. Important este ca noi, spectatorii, să simțim clipele de grație și … să călătorim frumos împreună la clasa întâi.
Luminița Cornea
