Se poate face teatru din orice şi despre orice, ceea ce nu înseamnă că se poate face teatru oricum, fiindcă este imoral să aduni o sumedenie de oameni într-o sală şi să-i ții o oră sau două, fără să le comunici lucruri importante şi captivante. Importante pentru existenţa lor şi captivante pentru timpul lor. Dacă un spectator pleacă de la teatru spunând „m-am plictisit”, poate fi de vină el, dar dacă o sumedenie de spectatori pleacă de la teatru spunând „ne-am plictisit”, trebuie să începem a ne pune întrebări!
Pe profesorul Molnar Janos l-am găsit înconjurat de un grup de liceeni care-i sorbeau din priviri fiecare cuvânt. Sunt elevi ai Liceului „Korosi Csoma Sandor” din Covasna, iar profesorul Molnar este coordonatorul echipei de teatru înfiinţată de Gazda Joszef, în urmă cu 40 de ani. Ca un omagiu adus fondatorului trupei de teatru din Covasna, Molnar Janos a lansat cartea „Viszatapas”, gest ce s-a dorit a fi o celebrare a unei vieţi pusă în slujba artei, o rechemare pe scenă. Invitându-l să ne vorbească despre preocupările sale, Molnar Janos mi-a răspuns modest:
– Să vorbesc despre mine? Am făcut-o deja, de nenumărate ori cu mine însumi… dar vine o vârstă când ne dăm seama că alergând după nimicuri ne depărtăm de esenţă. Şi când mă gândesc la o altă vârstă, nu mă gândesc deloc la vârsta biologică, când vorbesc de altă vârstă mă gândesc la o anumită maturizare, o anumită capacitate de a percepe lucrurile în profunzimea şi în complexitatea lor sporită faţă de ceea ce am trăit până acum.
– Cum se mulează personalitatea unui informatician, a unui om cu un raţionament şi o logică impecabile, pe tărâmul artei, o lume care se sustrage de la convenţional şi rigoare?
– Sunt două laturi ale personalităţii mele care se întrepătrund; tocmai astfel îmi asigur echilibrul interior. În artă unităţile de măsură nu există sau dacă există ele vin din zona spiritului şi atunci ele nu pot fi decât subiective. Şi atunci raţionalul din mine aruncă o privire obiectivă, remodelând totul. E un fel de a fi: gândesc limpede, cu creierul, ascultându-mi inima. De fapt, fiind atras de filozofie, am urmat şi teologia. Mă frământă incapacitatea omului de a cuprinde – ISTEN (IS – vechi, fără de început şi TEN – infinit, fără de sfârşit), căci cel ce coboară în adâncimea sufletului său, găseşte acolo pe Dumnezeu, lumea cea adevărată, unde nu e deosebire între ce a fost şi ce va fi, între ce este şi ce pare a fi, căci numai mintea omenească, neputincioasă de a cuprinde tot, a născocit împărţirile şi delimitările.
– Aceasta să fie oare cheia către tânăra generaţie? Pentru o cunoaştere cu propriile simţuri, cu propria-i minte, adolescentul de astăzi este nevoit să răzbată prin noianul de ispite facile, pe care adesea nu ştie să le selecteze, să le prelucreze, să le înţeleagă. Destăinuiţi-mi câteva din strategiile dumneavoastră.
– Într-adevăr, trăim într-o lume în care valorile nu îşi mai cunosc identitatea, într-o epocă modernă în care televizorul şi calculatorul sunt mult mai tentante pentru copii decât lectura unei cărţi. Rolul teatrului este acela de a pune în valoare sensibilitatea naturală, apoi de a o ghida şi, în final, de a o cizela. Dar pe scenă replica trebuie astfel spusă, încât spectatorii, dar şi colegii de scenă să creadă în spontaneitatea ei afectivă. Dialogul pe scenă nu este doar un schimb banal de replici memorate, iar intensitatea vocii în concordanţă cu frecvenţa enunţului fiecărui cuvânt este scenică, nu stradal-familială. Mulţi interpreţi îşi spun replicile pe fondul unui „dans”, al unui joc de picioare deranjant, datorită numărului insuficient de repetiţii. Mişcarea în scenă doar de dragul mişcării, fără suport logic cerut de text, este o altă carenţă a instruirii. Jocul dramatic este o şcoală a sincerităţii, a rigorii şi a onestităţii, oferind fiecărui copil posibilitatea de a fi el însuşi şi, totodată, actorul propriei sale existenţe. Acest joc îi asigură copilului o bază solidă pentru a deveni adultul senin şi sigur pe sine. Urmăresc sensibilizarea acestor minţi fragede, dezvoltarea gustului pentru frumos în speranţa că îi va îndepărta de televizor şi de calculator, obţinând astfel o comunicare interpersonală.
– Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare prin conştientizarea impactului limbajului asupra celorlalţi şi prin nevoia de a înțelege şi de a folosi limbajul într-o manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social, este o adevărată provocare, în contextul social actual. Cum reuşiţi să le dezvoltaţi elevilor dumneavoastră interesului faţă de comunicarea interculturală?
– Mereu am simţit că pot comunica mai uşor cu oamenii prin teatru şi regizând mă simt foarte bine. Totul a pornit din anii ’90 şi de atunci în fiecare an recrutez elevi în trupa mea de teatru şi punem în scenă diferite piese, în funcţie de gusturile celor care vin la spectacole. Regizarea este un mod de a comunica cu publicul, ideile pe care doresc să le transmit iau forme teatrale depăşind limitele limbajului pe care îl folosim zi de zi. Aceste piese pot fi înţelese de oricine, chiar şi de cei care nu cunosc limba maghiară. Punerea în valoare a pasiunii elevilor pentru arta spectacolului de teatru prin dezvoltarea capacităţii şi a adaptabilităţii acestora la munca în echipă, prin stimularea performanţelor artistice individuale şi de grup, cunoaşterea literaturii şi dramaturgiei universale clasice şi contemporane, opţiuni repertoriale care să reflecte vârsta şi preocupările lor, sunt atuuri cu ajutorul cărora antrenez elevii într-o competiţie artistică deschisă şi onestă, bazată pe libertate de exprimare, creativitate, imaginaţie, sensibilitate şi originalitate. Sigur, pe altarul artei sacrific multe: timp, orgolii… dar merită.
– V-am urmărit la repetiţii şi totul pare un joc haotic, frânturi de gânduri, secvenţe întrerupte, monologuri absurde… şi totuşi, în spectacol sunt fantastici. Dincolo de spaţiul scenei aceşti copii transmit emoţii nebănuite poate nici chiar de ei. De fapt numeroasele premii obţinute vorbesc de la sine despre talentul şi implicarea totală a întregii echipe. Aţi obţinut, în decursul anilor, de la premii de popularitate la premii speciale, marele premiu, premiu de excelenţă, premiu pentru cea mai bună regie, la festivaluri de prestigiu din ţară: ODIF, PADIF, pe scene mari din Oradea, Miercurea Ciuc, Tg. Mureş.
– Din afară poate părea un joc haotic, piesele jucate sunt selectate de membrii echipei, iar la selecţie nu avem un gen de piese stabilit în prealabil, dar am pus în scenă piese realiste, groteşti, absurde şi chiar ritualuri dramatice (Legenda Cetăţii Zânelor). Jocul, acest tip de „disciplină distractivă” oferă simultan şi libertate şi rigoare, dezvoltând încrederea în sine, creând posibilitatea de a-şi descoperi şi folosi cele mai bune abilităţi, jocul fiind cel mai bun stimulent pentru capacitatea de expresie a copilului. Are scop educativ şi chiar terapeutic, asigură o bază de înţelegere cu sine şi cu ceilalţi, dezvoltând adaptabilitatea la diverse situaţii şi adaptabilitatea socială. Influenţează pozitiv procesul de învăţare, dezvoltând psihicul şi socialul printr-o metodă plăcută, veselă, fiind în contrast cu acel comportament convenţional şi cu învăţarea formală. Oferă o educaţie activă, încurajează originalitatea oferind libertatea maximă, fiindcă jocul îşi creează propria lume. Însă, în spatele acestei libertăţi aparente pe care le-o ofer copiilor (ei îşi aleg piesele şi noii membrii ai echipei), am o strategie clară, bine pusă la punct; este vorba de principiul relevanței – competențele și conținuturile fiind corelate cu nevoile reale și imediate ale elevilor; principiul diversificării – strategiile, ofertele și situațiile de învățare sunt diversificate și adaptate grupului de elevi; principiul transferulului – prin realizarea de conexiuni între textele studiate și viața cotidiană.
– De ce zâmbiţi?
– Îmi amintesc cu nostalgie de momentul când în 2011 am luat premiul pentru regie, din juriu făcea parte chiar autorul piesei jucate de noi, Mate Miklos, care după concurs m-a întrebat: „Eu am scris piesa asta?”. Momente ca acesta sunt cele mai fascinante etape din viaţa unui om. Sunt anii jocurilor şi ai râsetelor, ai descoperirii lumii şi a oamenilor de lângă noi, a mediului ce ne înconjoară, a responsabilităţilor, pe care învățăm să ni le asumăm, cu paşi mărunţi, evident.
– Şi dumneavoastră v-aţi asumat acest rol de dirijor din umbră, care vi se potriveşte ca o mănuşă.
– Regizorul doar creează atmosfera momentului respectiv şi ajută actorul-copil să se contopească sufleteşte cu personajul. Prin intermediul unor astfel de activităţi, copilul îşi pune în valoare prezenţa scenică dublată de aplomb, dicţia, mimica, siguranţa de sine, plăcerea de a spune textele în faţa publicului. Un copil înzestrat cu vizibile calităţi artistice place, emoţionează, cucereşte. Sigur, pasiunea pentru această artă se naşte jucând diferite roluri, participând la sesiuni de pregătire specifice. Patru elevi au optat deja spre arta teatrală, şi sunt actori apreciaţi (Kicsid Gizella, Kozma Attila, Lung László Zsolt, Gál Gyula). Îndemnul nu poate fi unul extern, îndemnul spre această artă vine din interior. Fiecare îşi alege singur calea pe care o urmează în viaţă, dar eu sunt mândru că prin munca mea am îndrumat elevii spre actorie. În fiecare an avem turnee atât în ţară cât şi în străinătate, unde copiii au prilejul de a realiza un schimb de valori foarte important la vârsta lor. Nu pot decât să spun că nu voi abandona teatrul niciodată şi voi continua să regizez cât mă va lăsa sănătatea.
Dana Şerban