De când şi-a făcut apariţia în Secuime în rolul de instituţie teatrală, “Andrei Mureşanu” supravieţuieşte datorită artei sale de a improviza. Cine a acceptat să intre în echipa TAM – în calitate de director, actor, scenograf sau regizor – a trebuit să înveţe a se descurca cu ce are la îndemînă, a se adapta la condiţia de teatru sărac şi fără casă, mereu în căutarea unui spaţiu de repetiţie şi de întîlnire cu spectatorii. În diverse forme, improvizaţia a fost, aşadar, mereu prezentă în producţiile TAM, poate din acest motiv pînă şi Shakespeare a ajuns în repertoriul teatrului printr-un spectacol prin excelenţă de improvizaţie.
„Operele complete ale lui William Shakespeare, pe scurt!” – Miercuri, 20 februarie, ora 18.00, Sala Mare
Operele complete ale lui William Shakespeare, pe scurt este un text destul de tâmpiţel ca scriitură dramatică, culmea comediei e că forţa de seducţie a piesei vine taman din substanţa profund idioată a situaţiilor scenice pe care le propune. E vorba de situaţii care deschid un spaţiu de joc pe teme shakespeariene, un spaţiu de joc în care trei actori au toată, dar absolut toată libertatea de a improviza. În confruntarea cu o aşa grozavă libertate, situaţiile scenice pot scăpa de sub control (şi uneori scapă, lăsînd în urmă tuşe groase sau aluzii politice ieftine), dar pot căpăta şi valoare dramatică, cu o singură condiţie: să încapă pe mâna unor actori cu talent şi poftă de joc. Condiţie îndeplinită în cazul spectacolului semnat de regizorul Lucian Ţion, care s-a jucat de-a Shakespeare cu Sebastian Marina, Daniel Rizea şi Ion Fiscuteanu Jr.
Piesa Operele complete ale lui William Shakespeare, pe scurt s-a născut din prietenia a trei actori americani – Jess Borgeson, Adam Long şi David Singer – care s-au întîlnit în obsesia lor comună de a spune cu voce tare ceea ce actorii din toate spaţiile şi de toate naţiile birfesc prin culise: bătrînul nostru Will nu este doar un mare dramaturg, este şi culmea de exasperant! Iar ce spun cei trei actori, cu voce tare, lasă în urmă o piesă în care nuuu!!!, nu e vorba de operele complete ale meşterului Will, ci doar de o listă – lista completă cu exasperările actorilor şi spectatorilor în confruntarea cu textul shakespearian! O listă scurtă pe care intră cam trei-patru mari enervări: vorbăria personajelor, felul cum se moare, se iubeşte şi se înnebuneşte în operele lui Shakespeare. Lista e scurtă, dar acoperă toate operele lui Shakespeare, pentru că vorbăria este chiar zidăria tragediilor şi comediilor sale, iar în toate piesele shakespeariene se moare, se iubeşte şi se înnebuneşte cam la fel.
Aşa cum piesa celor trei americani nu ar fi existat dacă ei nu ar fi fost prieteni adevăraţi, tot aşa, nici spectacolul de la TAM nu ar fi fost posibil fără prietenia regizorului Lucian Ţion cu Sebastian Marina, Daniel Rizea şi Ion Fiscuteanu Jr. Motiv pentru care eu cred că spectacolul de la TAM este, la urma urmelor, o poveste despre prietenie. Despre prietenie ca inepuizabilă sursă de comedie. Pentru că tot spectacolul se desfăşoară ca o farsă între prieteni, o farsă ale cărei efecte comice depind hotărâtor de complicitatea spectatorilor. Există o scenă, cea mai reuşită, cînd această complicitate devine deplină, este scena în care spectatorii înţeleg că miza spectacolului sunt chiar ei, adică implicarea publicului într-o farsă despre zadarnicele chinuri ale dragostei de Shakespeare. Este vorba de momentul cînd spectatorii sunt împărţiţi în trei tabere şi implicaţi activ în refacerea procesului psihologic în urma căruia Ofelia şi-a pierdut echilibrul/si-a pierdut minţile. Prin această scenă, spectacolul construit de regizorul Lucian Ţion şi prietenii săi capătă forţa de a se promova singur, pentru că spectatorii nu rezistă ispitei de a povesti… prietenilor că au fost la o piesă de teatru care reuşeşte trăsnaia de a-i face pe oricare dintre ei să se trezească în rolul Ofeliei sau al lui Hamlet sau al cine ştie cărui alt personaj shakespearian.
Nina Ţînţar
