Hoinărind prin Orientul Îndepărtat (6)
Urma o zi importantă: vizitarea unui loc vestit – Piaţa plutitoare, ce se găseşte la circa 90 km. de Bangkok şi este cea mai mare din lume. Auzisem de ea cu mulţi ani în urmă, dar nu ajunsesem încă să… târguiesc de aici!
Aşa că m-am trezit cu noaptea în cap spre a-mi pregăti o ţinută adecvată, potrivită pentru o aventură nautică. De asemenea, am verificat dacă acumulatorii aparatelor se încărcaseră, întrucât aveam ce imortaliza.
… Iată-mă în micul port de unde începea aventura. Bărcile trăgeau repede una în spatele celeilalte la un fel de peron. Erau foarte mulţi turişti nerăbdători, timpii morţi trebuiau excluşi. Precum „Ahile, cel iute de picior” m-am urcat rapid, aşezându-mă mai în faţă ca să pot filma şi poza din unghiuri bune.
Mica ambarcaţiune arată ca o… copaie îngustă, joasă, protejată de o copertină menită să-i ferească pe pasageri de ploaie sau soare. Puteau lua loc şase-şapte persoane, plus cârmaciul, ce stă în picioare ca să poată manevra. Al nostru era cam bătrâior şi piticuţ. Desculţ, cu pantaloni trei-sferturi, tricou jerpelit şi pălărie ţuguiată, legată sub bărbie, tipic asiatică, arăta jalnic.
Numai că omul s-a dovedit în final a fi un bun meseriaş, fiindcă am navigat rapid şi în siguranţă.
Hai-hui pe canale
Însă, înainte de a porni la drum, bietul barcagiu s-a chinuit, vai de capul lui, cu două turiste germane în etate, corpolente, ce se mişcau precum focile pe uscat! Distanţa dintre treptele de lemn şi marginea bărcii deşi era mică, li s-a părut uriaşă celor două cucoane greoaie, speriate să nu cadă în apa mâloasă. Până au pus piciorul înăuntru, a trecut un… „veac”.
Sigur, balansul continuu al firavei ambarcaţiuni făcea şi mai dificilă operaţiunea. În sfârşit, cumva ne-am înghesuit cu toţii, câte doi pe rând, lipiţi unul de altul din pricina spaţiului extrem de mic.
…S-a auzit apoi o pocnitură. Micul motor în doi timpi (ca la „Trabant”) a pornit cumva, horcăind, scoţând fum şi dând numeroase rateuri. Însă „comandantul” i-a ignorat poticnirile şi a înfipt hotărât în apă cârma lungă de vreo doi metri, ce avea montată în capăt elicea.
Am pornit ca din puşcă. O mulţime de stropi au început să poposească pe haine. Din pricina vitezei mari făcem valuri la… propriu. Ne deplasăm spre cea mai cunoscută Piaţă plutitoare, ce poartă un nume pompos: “The Damnoen Saduak Floating Market”.
Peisajul se arată din ce în ce mai interesant. La un moment dat mi-am vârât ştrengăreşte palma în apă să văd cât este de caldă, însă am auzit un… răcnet venind de la pupa. M-am întors. „Căpitanul” îmi făcea semne disperate să stau cu mâinile înăuntru, lipite pe lângă corp. Avea dreptate să mă atenţioneze. Peste un minut am trecut razant pe lângă nişte crengi groase, ce se ieşeau ameninţătoare din apă. Precis mi-ar fi rupt braţul…
Canalele sunt lungi, dar nu prea largi, cât să treacă lejer două bărci una pe lângă alta. Cum ne apropiem de un cot ambarcaţiunea încetineşte, efectuăm un viraj larg şi apoi iarăşi „acţiune”: cu toată viteza înainte!
Locuinţe lacustre
Pe mal încep să apară tot mai multe locuinţe lacustre, ca în celebra poezie a lui Bacovia. Sunt case uşoare din bambus (material ce se găseşte aici din abundenţă) înălţate pe piloni, ca să facă faţă creşterii necontrolate a apei pluviale provenite în urma trecerii Musonului.
Fiecare imobil e izolat de ceilalţi vecini. Are doar un mic loc de acostare în faţă, o potecuţă ce duce spre intrare şi un adăpost, unde este ţinută luntrea proprie. Fără acest mijloc de deplasare viaţa nu poate fi concepută aici. Este o chestiune care multor turişti le pare romantică…
Nu ştiu dacă şi localnicii văd la fel situaţia! Sunt oameni săraci, încercaţi de viaţă, ce s-au încăpăţânat (ori nu au avut încotro?) să-şi ducă existenţa în mod tradiţional, la fel ca vechea populaţie Thai. Noroc cu turismul, că mai scot un ban vânzând artizanat sau prestând diferite activităţi la Piaţa plutitoare.
Am observat din loc în loc existenţa stâlpilor de curent electric, a antenelor parabolice, conductelor pentru aprovizionarea cu apă potabilă şi evacuarea celei menajere . Mici fântâni sunt amplasate chiar la marginea canalului navigabil. Cu alte cuvinte există condiţii de trai, cât de cât decent. Din loc în loc, lângă casă erau amenajate grădiniţe cu flori, semn că gospodinele vroiau să aibă un mic colţ de Rai, şi între ape.
O curiozitate ce nu trebuie ratată!
…Iată-ne ajunşi, în sfârşit, în „zona zero”, ca să spun aşa. Aglomeraţia de la sosire este la fel cu aceea de la plecare. Abia putem acosta. Totul se desfăşoară contra-cronometru. Trebuie să coborâm repede, fiindcă în spate s-a format deja coadă.
Acum e acum. Cele două nemţoaice sunt ude leoarcă de la stropii ce ne-au înconjurat în permanenţă, dar şi de emoţie. Noi, ceilalţi, am sărit deja pe mal.
Disperat, văzând că turistele supraponderale nu pot urca sub nici o formă mica scară de lemn, barcagiul lasă jena la o parte şi le împinge de… fund! Ţi-ai găsit! Slăbănog cum e, n-are forţa necesară propulsării. Vreo trei bărbaţi ne repezim să le tragem de mâini pe bietele „ladies”. Un alt barcagiu încercă să diminueze tangajul, sprijinind cu un par lung lotca noastră.
Doamne, ce spectacol grotesc! Pe ţărm copiii negustorilor se hlizesc cu gura până la urechi. Asemenea scene tragi-comice se repetă de fiecare dată când sosesc vizitatori cu „tonaj agabaritic”.
…Încep explorarea, privind curios în jur. Ciulesc urechile, inhalez felurite miasme neobişnuite. E mult zgomot, târgoveţii acvatici te îmbie cu marfă. Simt mirosuri inconfundabile: de orez fiert, peşte crud sau prăjit, legume proaspete, beţişoare parfumate fumegânde.
Zeci, sute de bărci pline-ochi cu salate, roşii, ceapă, fructe exotice, felurite sortimente culinare stau lipite unele de altele. Cele cu turişti se deplasează lent, de colo, colo.
Aici numai femeile fac negoţ… Toate au pălării de pai ţuguiate pe creştet, gen „Oblio”. Le-am admirat cum vâslesc agil, strecurându-se printre ambarcaţiunile cu motor, ce trec în goană, producând unde puternice, gata-gata să le răstoarne produsele.
Incursiune (şi) pe ţărm
Pe ţărm dai de o sumedenie de tarabe (de data aceasta… fixe), unde sunt etalate „de toate pentru toţi”. Atracţia principală pentru turiştii străini – care vin şi iarăşi vin, de nu se mai termină – o reprezintă suvenirurile. Am rămas plăcut surpins că nu erau… chinezării, ce au invadat bazarele din toată lumea, din Nepal până în… Alaska.
Vizitatorii (nu numai cei japonezi) fac poze în neştire. Piaţa plutitoare reprezintă un punct obligatoriu în programul oricărei excursii în Asia de Sud-Est, fiind foarte pitoresc. E ca şi cum te-ai duce la Paris şi nu mergi să admiri Turnul Eiffel !
Ce poţi cumpăra? Statuete de toate mărimile ale lui Budhha, pagode miniaturale, măşti, casete din lemn de tek, mărgele, elefănţei de hematit, eventaie, coşuleţe din bambus, instrumente muzicale locale, figurine mitologice din chihlimbar şi agat, jucării, bibelouri de porţelan, animăluţe de pluş, eşarfe mătăsose, brelocuri, artificii, umbrele, pălării tradiţionale, ochelari de soare, portmonee, curele din piele de crocodil, scrumiere fanteziste, drapele, ilustrate, farfurioare decorative, semne de carte, bonsai, baterii, dulciuri etc, etc.
Majoritatea obiectelor de artizanat sunt delicate, unele realizate manual, fiind meşteşugite din lemn, os, sticlă, porţelan, răşini, argilă, bronz, textile, piele, carton presat. În magazine specializate, elegante, securizate, aflate într-o zonă mai selectă, am admirat şi bijuterii din aur, argint, pietre preţioase şi semipreţioase (în special din jad).
De pe tarabele în aer liber nu lipseau, se înţelege, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Mai ales tricouri, blugi şi adidaşi, dar şi poşete şi parfumuri „vestite”. Însă nu prea aveau căutare, deşi etalau la vedere „produse originale”: Nike, Gucci, Armani, Dior, Yves Saint Laurent, Chanel, Hermes Birkin Bag etc.
Fireşte, nişte „fake”-uri. Iar occidentalii care se respectă, nu târguie asemenea falsuri. Doar dacă sunt nişte „pârliţi” la ei acasă, doritori să-şi impresioneze la întoarcere cunoscuţii.
Imaginea unui altfel de bazar
Localnicii cumpără şi ei, însă lucruri trebuincioase prin gospodării, cum ar fi alimente de bază, băuturi ori piese pentru reparat motoarele bărcilor, lubrifianţi şi aşa mai departe.
De pe mal nu lipseau localuri unde puteai mânca preparate „sea food”, bea o cola, un vin, o bere, un ceai. Cu cafeaua e mai prost, fiind slabă, apoasă. Lumea stă relaxată la mese, se ospătează, soarbe un „drink”, fumează, ascultă muzică. Ca în vacanţă…
Nişte tineri se întrec la un concurs de karaoke. Un tip vine pe la mese având încolăcit după gât un şarpe galben, uriaş, şi îi îmbie pe turişti să facă poze cu el. Văd un moşneag stând turceşte şi scoţând felurite sunete dintr-un fel de fluier, imitând trilurile unor păsări. Câţiva adolescenţi joacă „alba-neagra”, iar doi „întreprinzători locali” etalează pe ziare puse pe pământ, nişte componente electronice second-hand.
Pe o tarabă admir diferite fructe tropicale ce degajă un miros înţepător. Într-o lădiţă se află un fel de „căpuşuni cu… păr”, de fapt nişte ţepi verzi !? M-ar tenta. Cum se cheamă, ce gust or avea, cum se mănâncă? Întrebări deocamdată fără răspuns. Nu mă pot înţelege deloc cu precupeaţa şi dau să plec.
-Se numesc “rambutani”, îmi explică amabil un domn mai stilat, tot asiatic, aflat prin apropiere, amuzat pesemne de conversaţia mea cu biata vânzătoare. Sunt fructe tropicale ce trebuie mai întâi decojite. Au miez cărnos şi se aseamănă la gust cu strugurii, fiind utilizate în salată, ca garnitură lângă peşte prăjit.
– Aha. Mulţumesc. Am mai învăţat ceva.
…Privesc încântat universul pestriţ din jur. Nu seamănă deloc cu târgurile cunoscute de prin alte locuri. Doar unul este “The Damnoen Saduak Floating Market”, nu-i aşa? (Va urma)
Horia C. Deliu