Hoinărind prin Orientul Îndepărtat (5)
La pescuit… reptile
Orientul Îndepărtat, aşa cum îi spune şi numele, constituie o destinaţie destul de greu de atins pentru turiştii români comozi, drămuiţi la pungă şi rău informaţi. Pe de o parte, din pricina distanţelor foarte mari, cu zboruri extrem de obositoare (13-14 ore doar la dus, cu una-două escale). Pe de altă parte, a costurilor deloc neglijabile ale voiajului, la care se adaugă şi o anumită reţinere legată de faima nu grozavă a zonei. Care persistă din anii când „khmerii roşii” au omorât două… milioane de opozanţi în Cambodgia, rebelii s-au dedat la cruzimi în Birmania, iar în Vietnam comuniştii „tăiau şi spânzurau” adversarii politici. Toţii aceşti barbari au pătat cu sânge imaginea propriilor ţări, în momentul de faţă autorităţile făcând eforturi considerabile spre a disipa acei nori negri…
„Dromomanii” sunt greu de ţinut în frâu…
Un cunoscut mi-a zis-o de la obraz, înainte de plecare: „Ce cauţi, domnule, la mama-naibii? Am auzit că pe acolo este corupţie, promiscuitate, violenţă. Asiaticii, ăştia, au obiceiuri ciudate, sunt enigmatici, imprevizibili. Te căsăpesc cu zâmbetul pe buze dacă-i superi şi te ascund în… valize! Uite, eu, unul, nu m-aş duce pe acolo în ruptul capului, chiar de mi-ar face cineva cadou o excursie”.
Oare?
Totuşi, spusele sale m-au pus niţel pe gânduri. Însă nu am renunţat, săgetătorii fiind „dromomani” recunoscuţi, mereu gata de a o lua din loc, cum spune autoironic prietenul meu, dr. psihiatru Bogdan Cruţescu, cunoscut realizator radio-tv, el însuşi un împătimit al drumeţiilor.
Şi bine am făcut că am luat-o iarăşi din loc…
Reţeta succesului
Din cele citite, auzite şi văzute la faţa locului am înţeles că reţeta succesului economic al statelor din acel spaţiu geografic, unele cunoscând un vertitabil „boom”, n-ar fi foarte complicată. În ţările grupate sub sigla „tigrii asiatici” (concept despre care am scris pe larg în episodul precedent) mâna de lucru este ieftină şi, în general, calificată. Apoi, predomină o infuzie masivă de capital străin. Există acces neîngrădit la marile piețe internaționale, făcându-se un lobby inteligent zonei. La toate acestea se adăugă modestia proverbială a locuitorilor, dublată de spiritul lor de competiţie. Simplu, nu?
Este adevărat, nu toţi „amploaiaţii” câştigă bine, însă asiaticii sunt mulţumiţi atunci când au un loc de muncă sigur. Predomină mentalitatea că persoanele angajate (pe orice post) au un statut social onorabil. Nu sunt nişte paria ai comunităţii. Concediul lor este cel mai scurt din lume: zece zile, maxim două săptămâni pe an!!!
O asemenea filosofie de muncă şi viaţă nu se întâlneşte în Statele Unite, Canada, Europa, America Latină. Aşa se explică „miracolele” economice succesive de după Cel de-al Doilea Război Mondial: cel japonez, sud-coreean şi acum, chinez.
Ezitări, impulsuri, regrete
Dintre lucrurile deosebite văzute în Orientul Îndepărtat am să vă relatez astăzi impresiile de la cea mai mare fermă de crocodili din lume, ce fiinţează în Thailanda.
M-am dus cu sentimente contradictorii. Fiindcă îmi repugnă târâtoarele. Detest reptilele, şerpii, şopârlele, aligatorii. Dar să mai şi vizitez o crescătorie unde trăiesc… 200.000 de exemplare de crocodili?
În acelaşi timp, mi-am zis: tot am ajuns până aici, nu-i păcat să ratez o asemenea ocazie? Dacă pierd ceva interesant? Într-un voiaj ai parte de felurite oportunităţi, deşi unele par fanteziste, chiar dezagreabile – ca acum. La fel am avut ezitări când mai târziu a trebuit să mă decid, dacă merg sau nu să urmăresc spectacolul travestiţilor?
Însă curiozitatea reportericească, (asemănătoare cu aceea… feminină) nu-mi dă pace. După aceea uneori regret că m-am dus să asist chiar la toate «tâmpenile».
Nu şi de data aceasta!
În vizită la cea mai mare fermă de crocodili
…Am fost poftiţi mai întâi să… „pescuim”, ca să zic aşa. Urcasem pe un fel de pod, iar în stânga se afla un bazin uriaş cu apă de culoare verzuie, plină de „mătasea broaştei”. Înăuntru nu se vedeau decât capetele fiarelor ce stăteau imobile. Puteai să strigi, să te agiţi, să arunci în ele cu orice – nu se clinteau.
Ei, dar când am început să plimbăm deasupra lor „undiţele”, de fapt beţe cu sfoară la capătul cărora atârnau ciosvârte de carne crudă, a început jos foşgăiala.
Reptila deasupra căreia plimbam ademenitor halca înroşită de sânge căsca brusc o gură enormă, cu dinţii aceia asimetrici, fioroşi, şi îşi făcea vânt din baltă ca să o prindă. De regulă, înhăţa prada din prima încercare.
Era un spectacol înspăimântător, dar şi aţâţător. Mai ales când se întâmpla ca mai mulţi crocodili să se bătă pe aceeaşi momeală, urcându-se unii pe alţii, după care se prăbuşeau în mlaştină.
Am stat cât am stat, ba „pescuind”, ba uitându-mă ce fac ceilalţi vizitatori, până când a urmat partea a doua a show-ului. Ceva şi mai şi…
În aşteptare…
Am intrat într-o construcţie specială de culoare verde. Un soi de stadion circular acoperit, înălţat pe nişte stâlpi metalici, ce avea în loc de gazon un bazin în care leneveau vreo duzină de crocodili. În mijlocul amfiteatrului se găsea o mică insulă de beton, pe care urmau să se desfăşoare… ostilităţile.
Două exemplare de dimensiuni considerabile trândăveau pe ciment. Conform obiceiului lor, reptilele stăteau nemişcate, insensibile la rumoarea din jur. Arătau de parcă erau împăiate. Câţiva spectatori au azvârlit monede în ei – degeaba!
După o aşteptare încordată, ce nu s-a prelungit prea mult, a început originala reprezentaţie. Pe un fond muzical alert au intrat în „arenă” trei dresori: unul mai în etate, ceilalţi doi fiind nişte tinerei. Erau echipaţi cu nişte combinezoane roşii, treisferturi, cu picioarele goale, având în mână câte un băţ.
Nimic altceva.
Cu mâna în gura crocodilului după… bani
Dresură pe cinste
Cu sufletul la gură, uneori cuprins de repulsie sau de groază, am urmărit alături de vreo trei sute de spectatori o dresură periculoasă, spectaculoasă, cum n-am mai văzut în viaţa mea!
Provocaţi, îmboldiţi, iritaţi de înţepăturile tijelor dresorilor, crocodilii au început la un moment dat să clămpănescă din fălcile imense, făcând un zgomot înspăimântător. Nu ştiu cum să vi-l descriu. Seamănă cu izbitura unei ghilotine industriale ce taie o tablă groasă! Dacă aţi avut vreodată ocazia să vedeţi şi să auziţi aşa ceva. Un sunet iconfundabil.
Apoi au început să se deruleze felurite numere aflate în program: aducerea pe “scenă” (traşi de… coadă) a altor crocodili, fugărirea lor prin bazin, mersul… călăre. Dar ce n-a fost?
Lumea entuziasmată a început să arunce dolari şi bahti (moneda locală). Unul dintre îmblânzitori i-a adunat din apă, făcând din banconte un cocoloş. S-a dus şi l-a pus “la păstrare” în… gura exemplarului cel mai mare, ce stătea ca la dentist. S-a făcut linişte deplină. Dresorul a savurat câteva momente reacţia înfiorată a spectatorilor.
„Care pe care?”, ne gândeam speriaţi. S-a apropiat şi fără nici o ezitare a băgat mâna în gura imensă şi a luat banii!!!
Delir în tribună…
Şi întrucât, pesemne, gestul nu fusese destul de periculos, iar mormanul de bani trebuia dublat, în final a făcut-o lată: şi-a vârât şi… capul între fălcile monstrului!!!
Era o scenă înfiorătoare, încât cei slabi de inimă cred că au făcut pe… ei sau un pre- „heart attack”. Doamne, în clipa asta să fii…clămpănit reptilele!?
Noroc că spectacolul s-a terminat cu bine…
Un bonus… comestibil!
Ca să ne “revenim” într-un fel, gazdele ne-au invitat la o altă năzbâtie: o degustare originală. Nici prin cap nu ne-a trecut despre ce anume putea fi vorba.
În incinta uriaşei ferme se găsea şi un restaurant, unde se puteau mânca felurite preparate din… crocodil!
Nu ştiu câţi dintre spectatori aveau habar că aceşti urmași ai străvechilor „arhozaurieni” (o specie de dinozauri) au carnea comestibilă ? Mulţi s-au codit să meargă la restaurant şi să testeze produsele. Însă au fost şi destui curioşi care au intrat.
„Ce-o fi o fi”, m-am încurajat, luându-mă după ei…
Frigărui de crocodil!!!
Horia C. Deliu testează frigăruile de… crocodil
Am găsit un loc aproape de masa unor irlandezi în tricourile lor verzi, deja „bine dispuşi”. Fiecare a comandat din lunga listă de bucate câte o aiureală. Eu am ezitat. Ce naiba să iau ? A, uite, frigărui. M-am gândit la experienţele culinare anterioare, mizând că or fi aidoma preparatelor cunoscute.
N-am aşteptat prea mult şi m-am trezit cu comanda în farfurie, care la prima vedere arăta normal. Alături aveam mai multe sticluţe cu „spice”-uri. Am început să ciugulesc. Carnea nu era grozavă; cam tare şi fără savoare. Cu sosuri condimentate s-a dus pe gâtlej. Berea a salvat meniul.
Atmosfera s-a destins, muzica fiind foarte antrenantă, iar alcoolul făcându-şi efectul. Doar ne aflam în vacanţă…
Unul din vecinii de masă, care se cherchelise, a venit să ciocnească cu mine, vrând să ştie „de pe unde naiba sunt?”
– Din Transilvania, i-am răspuns în doi peri, dorind să-i testez cunoştinţele geografice şi… literare. Nu eram prea sigur, dacă ştia ce scrisese conaţionalul său, Abraham Stoker. Ţi-ai găsit, irlandez să nu aibă habar?
– Aha, eşti din Ţara lui Dracula, mi-a strigat entuziasmat. Uite, « vampirule», de data asta am mâncat noi… crocodilul, nu el pe noi, ha, ha, ha…
– „Indeed, my friend”. Să mai vină un rând… (Va urma)
Horia C. Deliu
