Hoinărind prin Orientul Îndepărtat (3)
În cazul meu socoteala făcută acasă, despre care v-am povestit în episodul precedent, s-a cam… potrivit „cu cea din târg”. Deşi câteva dintre punctele trecute inţial în „schedule” au cunoscut modificări pe parcurs, altele s-au anulat, comprimat sau extins. După caz. Oricât ai fi de scrupulos şi de planificat, realitatea din teren îţi strică, ades, socotelile. Ca la… piaţă.
Aveam să-i dau din nou dreptate lui Murpy, care spune într-una din „Legile” sale că „Felia de pâine cu unt cade pe covor întotdeauna pe partea unsă”. Destin implacabil. Cam aşa stau lucrurile cu toate proiectele calculate „la sânge” înainte de plecare: la faţa locului constaţi că taxele (de viză, şedere, intrare/ieşire dintr-o ţară sau alta etc) sunt umflate şi nu coincid niciodată cu cele anunţate la plecare. De asemenea, excursiile opţionale au tarifele duble faţă de cele ştiute. Distanţele până la un obiectiv sau altul sunt în realitate mai lungi, iar hotelurile chiar dacă respectă numărul de stele, se află situate departe de centru. Nu mai vorbesc de costurile biletelor de intrare la spectacole, muzee, expoziţii, parcuri de distracţii, tururi prin oraşe etc., ce şi-au modificat în mod miraculos „chiar ieri” preţul. „Ne pare rău”!
Ca atare, ai nevoie de nervi tari şi… pungă largă! Noroc cu sponsorul american, ce-mi ridică mereu “moralul”. Cert este că multe din cele văzute în Orientul Îndepărtat m-au lasăt “upside down”, cum zic anglofonii.
Competiţie acerbă, câştigată de cei mai buni
…Ca să ajungi din România pe calea aerului „La dracu-n praznic”, taman prin Cambodgia, Thailanda, Vietnam, Laos, Myanmar sau Hong Kong am constatat plăcut surprins că au început să apară în ultimii doi-trei ani mai multe oportunităţi.
Pe două le-am testat personal şi mi s-au părut excelente. Mă refer la cunoscutele companii aeriene „Qatar Airways” şi „Turkish Airlines”. Competiţia dintre ele este tot mai acerbă, ceea ce este în beneficiul pasagerilor. Ambele deţin o flotă modernă, reînnoită periodic, iar calitatea serviciilor m-a cucerit.
Când „lenea e cucoană mare”…
Nu tot atât de „roz” au stat lucrurile la un zbor de conexiune, când s-a ivit un mic incident ce mi-a stricat dispoziţia, surprinzător pentru modul în care unii îşi tratează clienţii.
…Eram la „dinner”, moment plăcut pentru pasageri în aşteptarea trecerii mai rapide a timpului. Numai că de data aceasta servirea mesei s-a prelungit excesiv. Stewardesele (cărora acum nu li se mai zice aşa, ci „flight attendants” sau “cabin crew”, adică “însoţitoare de bord”) erau drăguţe – ca fizic – nimic de spus. Doar că, ghinion, cele două fete ce serveau pe partea mea se mişcau extrem de lent. Probabil că… melcii dacă ar fi intrat în competiţie cu ele, le-ar fi luat-o înainte!
În plus, una nu era deloc amabilă. Parcă ne făcea un hatâr. Nu schiţa un zâmbet, deşi surâsul profesional figurează în fişa postului. Plus că „uita” mereu ceva: vecinului meu să-i aducă o Cola, altuia – cafeaua, iar o doamnă mai în vârstă supărată că fusese ignorată, s-a ridicat şi a dus singură tăviţa cu resturi la „trash”.
Întrebări în van
Când mi-a venit şi mie rândul la „drink”-uri, m-a întrebat plictisită, ce doresc? În elegantul „Menu” imprimat pe un carton lăcuit de culoare bordo, demn de un local de lux, citisem că puteam solicita whisky, vin alb şi roşu, Campari, Martini, coniac, gin şi bere “Heineken”. Însetat, am zis repede o… bere (dacă ad[ugam “rece” ar fi fost un pleonasm, nu-i aşa?).
Uitându-se în cărucior mi-a zis acră: „S-a terminat! Altceva”? Stewardesa afişase o expresie de lehamite, la gândindul că va trebui să se deplaseze… zece metri până la frigiderul din spatele aeronavei, ca să reînprospăteze provizia. Era mai simplu să spună că nu are. Culmea e că nici nu a îngăimat măcar scuzele de rigoare, cum se obişnuieşte în lumea civilizată. Probabil că m-a şi înjurat în sinea ei, zicându-şi „Uite ce pretenii mai are şi tâmpitu’ ăsta”…
– Poftimmmm??? , mi-a sărit atunci ţandăra. Ce domnişoară, zburăm cumva cu… „low cost” şi eu nu ştiu? Am plătit să am parte de „servicii extra”, după cum scrie în reclama companiei dv!
…Auzind discuţia, colega sa a intervenit prompt şi în minutul următor doleanţa îmi era satisfăcută. De unde am dedus că zicala românească „Lenea e cucoană mare”, se potriveşte, uite, şi la alţii.
Înainte de a debarca, m-am dus glonţ la şeful de echipaj spre a-i povesti tărăşenia.
„Aici nu e vorba de o bere, ci de un principiu, i-am mai zis. Este, oare, atât de greu ca personalul dv. să fie amabil? Ştiam că politeţea, “smiling”-ul, se numără printre îndatoririle de bază ale stewardeselor”…
S-a albit la faţă. “Aveţi dreptate, domnule. Mii de scuze!”
…M-am uitat în jur. Coborâseră între timp toţi pasagerii. “Poftim, m-a fulgerat un gând, aşa-mi trebuie dacă m-am apucat să le fac ăstora morală”!
Autobuzul ce trăsese la scara avionului pentru a ne transporta la terminalul de transfer îşi închisese uşile şi era gata-gata să plece fără mine.
Atâta îmi mai lipsea…
Pietoni în Hong Kong
Vizită în… “furnicar”
Când am ieşit din aeroport era să mă lovească apoplexia. Pe de o parte, din pricina umidităţii şi a temperaturii ridicate, iar pe de alta din cauza traficului infernal. Parcă nimerisem într-un… “furnicar”!
Ştiam că regiunea geografică unde poposisem este extrem de populată, vieţuind aici 2/5 din numărul total al locuitorilor de pe Glob. Însă nici chiar aşa. Puhoiul interminabil de oameni de pe trotuar, aglomeraţia nebună din stradă, îmbulzeala din pieţe, magazine, bazaruri, grădini, mă duceau cu gândul la un.. .muşuroi în care riscam să mă pierd.
Imediat după Revoluţie, atunci când fusesem prima dată în Turcia cu maşina, Istanbulul mi se păruse locul cel mai aglomerat, mai haotic şi solicitant pentru un şofer. Aâtea frâne pusesem întrega zi, că seara unul dintre contacte s-a lipit iar stopurile n-au vrut să se mai stingă sub nici o formă, fiind nevoit să decuplez bateria.
De atunci au trecut aproape 25 de ani şi am călătorit prin metropole şi mai aglomerate. Dar dacă la New York, Paris, Beijing, Londra, Roma se circulă civilizat, existând reguli precise, semafoare, indicatoare, treceri de pietoni, agenţi rutieri, trotuare (da, aţi citit corect) în Capitala Vietnamului acestea „cam”… lipsesc! Vorba olteanului.
S-ar părea că Hanoiul este oraşul ce deţine supremaţia mondială în materie de haos rutier, fiecare circulând după cum îl taie capul!
Simplu ca bună ziua…
Mopedişti în Hanoi
Blocaje rutiere
În majoritatea ţărilor din Orientul Îndepărtat în intervalul „ rush hour” grosul traficului se datorează mopediştilor. Sunt mii, zeci de mii de conducători de scutere ce fac legea. Nu semnalizează la depăşiri; taie benzile; ignoră pietonii ce se „încumetă” să treacă pe partea cealaltă, claxonează în prostie şi poluează demenţial.
O păţanie tipică din acest punct de vedere, aidoma poveştii educative pentru preşcolari (în care o bunicuţă este ajutată de un nene amabil să treacă strada) am trăit-o la Hong Kong sau Bangkok, nu mai reţin exact, la o oră de vârf .
Văzându-mă ezitant pe trotuar, tot încercând să traversez un bulevard superaglomerat, un tânăr localnic m-a luat hotărât de mână ca pe un handicapat şi ţuşti direct în trafic!!! Gest de kamikaze.
Am început să facem pas cu pas slalom printre motorete. Conducătorii lor nu încetineau, darmite să ne cedeze trecerea. În schimb, claxonau întruna. Deoarece nu găsisem nici o „zebră” ori vreun semafor prin preajmă, m-am luat şi eu după localnici, neavând însă ablitatea lor. Ca atare, l-am urmat docil pe tinerel, zicându-mi „Sfinte Sisoe, apără-mă!” Şi am scăpat teafăr…
Poate nu ştiţi, dragi cititori, însă celebrul personaj biblic pe care-l invocăm ades, se zice că are puterea de a vindeca accidentaţii, a alunga duhurile rele şi a învia… morţii! Exact ce-mi trebuia, la o adică…
O zi pe Insula de Corali din Pacific
Nu am putut rezista tentaţiei de a petrece măcar o zi pe Insula de Corali, aflată la interferenţa Oceanului Indian cu Pacific, o destinaţie renumită în zonă pentru agrementul acvatic. Sportul preferat aici este “parasailing”-ul. Adică, ridicarea cu paraşuta deasupra vlurilor, fiecare temerar fiind tractat de o barcă rapidă, după care i se dă drumul şi aterizează lin pe puntea vasului de unde a plecat sau plonjează direct în…ocean.
Horia C. Deliu în drum spre Insula de Corali din Pacific
Nu putea lipsi “snorkeling”-ul, scufundarea aproape de suprafaţa apei, atât cât permite tubul pentru respirat. Este o bună ocazie de a admira fauna marină din jur. Ca să practici un sport mai performant, “scuba diving” (ce permite explorarea adâncului) ai nevoie de echipament adecvat, tuburi de oxigen şi… antrenament.
Unii dintre turişti au preferat pescuitul sportiv, tinerii testarea limitelelor proprii, a nivelului de adrenalină conducând nebuneşte jet-skiuri. Iar doamnele şi domnii de vârstele a doua şi a treia s-au plimbat înspre larg cu ambarcaţiuni ce au fundul de sticlă, spre a admira peştii exotici.
Majoritatea însă a preferat plaja, baia în apa cristalină şi extrem de caldă a ocenului. “Me too”.
La orele prânzului m-am alăturat voios şi hămesit altor pierde-vară, luând loc la o lungă masă comună aşezată în aer liber sub un umbrar, spre a înfuleca preparate culinare asiatice.
“Hard work”, ce mai… (Va urma)
Horia C. Deliu
