Publicistica lui Eminescu a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată; în memoria generaţiilor care au urmat, Eminescu a fost impus doar ca poet, când, de fapt, principala sa activitate a fost cea de ziarist. Opera i-a fost cu grijă separată de structurile politice, creaţia sa publicistică fiind interzisă total.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după venirea la putere a liberalilor radicali, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar. Ulterior, la iniţiativa lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877, ca redactor la cotidianul „Timpul”, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.
Scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un chirurg care „elimină putrezimea bubei naţionale”, astfel încât „societatea să poată să-şi însănătoşească corpul statului”. El se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru ca ele să ştie că „nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici nu sunt în stare să le priceapă”. De aceea, nu-i de mirare că noua putere liberală de la Bucureşti l-a acuzat pe Eminescu că folosea „un limbaj exagerat chiar injurios”. El considera că liberalii priveau statul ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate şi repaus se echilibrează după legile staticii şi ale dinamicii.” De aceea, ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi traduse din limbi străine. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de a face avere, de a-şi câştiga nume, de a ajunge la ranguri şi la demnităţi”. Fermi, pentru că îşi însuşiseră idei, dar fără să le aprofundeze, dibaci – mai ales în patriotism – liberalii se făceau vinovaţi, în opinia lui Eminescu, de a fi promovat fără discernământ, „forme noi ce au provocat dezechilibre adânci în societatea românească”. Angajând o schimbare de direcţie în istorie, liberalismul a transformat modul de viaţă tradiţional, a dizolvat solidarităţi constituite, propunând cu aroganţă şi superficialitate modelul burghez. Eminescu a fost martorul acestei schimbări, dar şi analistul ei necruţător. „Clasa aceasta trăieşte din munca ţăranului. Ea face politică pe baza legilor franţuzeşti, în vreme ce poporul de jos sărăceşte şi se stinge de mulţimea greutăţilor.” Liberalii sunt „fabricanţii de palavre, uzurpatorii, demagogii, toţi trăind din munca ţăranilor, fără a compensa prin nimic.” Acesta era – după Eminescu – liberalismul, o societate ce îi făcea pe cei mulţi să creadă că ei sunt mântuirea. Grăbiţi să propună noi libertăţi, ei uită că viaţa unui popor e supusă „la legi fizice pe care nu le putem clinti din loc, apoi la legi economice a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă.” Unii cercetători cred că Eminescu s-a dedicat analizei modelului politic liberal, fiindcă poetul nu s-a lăsat amăgit de aparenţe. Liberalismul a deprins oamenii în a spera la schimbările politice şi a instaurat „o nepermisă extensie a politicului în dauna cultului valorilor morale”, spunea Eminescu. Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona. Ideile sale erau exprimate, în mod magistral, în ziarul „Timpul”, pe care îl transformase în cotidian naţional. Această publicaţie demascase corupţia politicienilor şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că era un om puternic, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit. Chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la psihiatrie, îi apăruse un articol intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”. Acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la libera exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul liberal condus de Brătianu, împotriva jurnaliştilor. În aceeaşi zi este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la Casa de nebuni. Sunt încălcate, desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului. Este bătut cu o frânghie udă şi i se fac băi reci, în plină iarnă. Este umilit şi zdrobit în toate felurile inimaginabile. Eminescu trebuia să fie paralizat; Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. De abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l smulgă din mâinile doctorilor şi să-l aducă la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi în urma unui articol împotriva guvernului este internat cu forţa la psihiatrie, unde va şi muri. Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, antisemit, xenofob. De ce toate aceste apelative?
În una din serile petrecute în spital, Eminescu scria: „Om din mine tot n-o să mai iasă! Prea sunt mulţi aceea pe care i-am jignit spunând adevărul şi după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colţ. Dacă mai înainte, vrând să se apere, ziceau că sunt răutăcios şi că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat.” Vorba scriitorului Alexandru Vlahuţă: „Într-o ţară cu atâtea nulităţi politice triumfătoare, un poet atât de mare şi cinstit nu putea să moară decât într-un spital de nebuni.” Acum, la 163 de ani de la naşterea poetului, sunt mulţi cercetători şi ziarişti care declară, fără nicio îndoială, că Eminescu a fost victimă politică şi a fost asasinat. Poliţia, sub comanda puterii de stat, îl transforma în acest fel într-unul din primii deţinuţi politici ai statului modern român. Devine primul ziarist eliminat fizic într-o manieră atât de dură, pentru că a lovit în nulităţile politice.
Ce arc nenorocit peste timp! Istorie falsă se face în fiecare zi; adevărul noutăţii nu e niciodată la ştiri! Este cunoscut, cei ce nu-şi învaţă istoria riscă s-o repete…
Eminescu să ne judece!
Dana Şerban
