Unii îi consideră pe cale de dispariţie, alţii fenomene sau looseri, cel mai potrivit ar fi să-i socotim o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc nu am avut şi nici nu avem mulţi. Un gol de nume rare ne face să ne pierdem esenţa, să ne depărtăm de noi înşine. Parcă ar fi un blestem să nu-i observăm, să nu-i cinstim, să nu le recunoaştem valoarea. Cu stânca ignoranței noastre s-au obişnuit şi cu un zâmbet compătimitor spun: „Ne-ar fi surprins, dacă s-ar fi reacţionat!”. Ne-am înstrăinat de noi înşine, în goana noastră după cele lumeşti, uitând cine suntem. Aparent totul este incertitudine şi întâmplare, însă un lucru îl ştim cu siguranţă: ştim ce suntem – OAMENI şi ştim cum trebuie să acţionăm pentru a face cinste acestui titlu de OM. Turea Ion, din oraşul Covasna, este OMUL pe care vreau să vi-l prezint astăzi. S-a născut pe 6 noiembrie 1927 şi-mi spune mândru: „La etatea mea pot alege ce-i cu folos din deşertăciunile lumeşti. Noi aici, de când mă ţin eu minte, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi şi să ascultăm întâmplări care au fost.
– Şi ce-i cu folos din deşertăciunile lumeşti?
– Să zămislim poveşti numai din vorbe, aşa cum fac stelele lumină numai cu văzduh.
– Şi dumneata ne poţi lumina cu poveşti de altădată?
– Cum să nu. Numai să ai mata vreme să asculţi pe unde am bătut eu drumurile şi mi-am petrecut tinereţile. Şezi colea ş-om depăna amintiri. Eu mă trag din neam de ciobani; tatăl meu tot cioban a fost. Ne-a fost drag să umblăm; am vrut să cunosc lumea; să ştiu cum trăieşte lumea. Am umblat cu oile până la Târgu Mureş, către Sibiu, pe Târnave, toată împrejurimea Ardealului. Aveam măgarii încărcaţi cu de-ale gurii, cu pături şi sumane, îmi puneam căciula pe-o ureche şi umblam. În `45 m-am băgat cioban la un sibian. I-am adus turma din Jimbolia, la 60 de km de Timişoara, până la Braşov. Două luni am făcut. Dar era o meserie bine plătită. Un cioban primea în vremea aceea cam 700 de lei; mie mi-a oferit sibianul 1.400, că „pe lângă tine mai bag trei proşti” – aşa mi-a spus. Aveam doi câini nemţeşti mari şi floraţi – nici mama lupilor nu se apropia de noi. În `47 am fost la Craiova, la Măceşu de Jos, lângă Dunăre. Am umblat pe drumuri fără odihnă şi fără astâmpăr. Şi iernile de-atunci erau mai tari şi verile mai îmbelşugate. Am cunoscut oameni aşezaţi; acum nu mai sunt oamenii care au fost. Acum trăieşte o lume nouă…
„Pentru fiecare om există un drum pe care este chemat să meargă; cei mai mulţi nu-l găsesc niciodată, alţii rătăcesc prin viaţă pe poteci lăturalnice; doar oamenii adevăraţi, cei cu credinţă în Dumnezeu îşi găsesc calea”.
– Mai bună sau mai rea?
– Păi, vezi mata, în vremea aceea oamenii nu ştiau să citească, dar ştiau să privească şi vadă nevăzutul. Acum oamenii pot să scrie şi să citească, dar nu mai pot înţelege nimic din cele văzute sau nevăzute, nici din cele ştiute sau neştiute. Apoi, era alta şi credinţa în Dumnezeu. Şi-a rânduit Dumnezeu aşa, ca eu să mă bucur de altfel de viaţă.
(Se pierduse cu desăvârşire în clipa aceea. Nu îndrăzneam să-l tulbur, cuvintele îi erau aranjate după bătăile inimii. O lacrimă stânjenitoare se încăpăţâna să apară.)
– Făcea lumea pomană, îşi pomenea morţii, toţi moşii şi strămoşii erau pomeniţi, amintiţi; ne dădeau de pomană nouă drumeţilor, călătorilor. Dar acum nu ne putem mustra preoţii, dacă n-avem sfinţii noştri. Aşa ne-a fost datu.
– Dacă v-aţi putea întoarce în acele vremi, ce aţi schimba?
– Nimic! Nu aş schimba nimic. Am trăit aşa cum am vrut; am călătorit, mi-a plăcut să cunosc. Şi la şcoală am învăţat cu uşurinţă. În `47, în Oltenia am întâlnit un preot bătrân, pe care l-am întrebat aşa: „De ce e hoaţă lumea, părinte?”. Şi el mi-a spus că hoţia se moşteneşte din timpul invaziei lui Traian peste Decebal. Atunci dacii s-au retras în munţi, iar Câmpia Dunării a rămas goală şi a fost colonizată cu puşcăriaşii din armata lui Traian. Tot pe-atunci mi-aduc aminte că murise o oaie şi ciobanul o jupuia ca să-i dea pielea stăpânului. Un cetăţean sta pe lături şi aştepta: „Ce aştepţi?”, îl întrebăm noi, „Ficatul.”, „Păi, e moartă.”, „Şi dacă e moartă, ce?”, ne răspunde el. Păi ăsta-i român? Ăsta-i creştin? În Ardeal lumea e credincioasă, dar în rest… mai aşa.
– Un creştin adevărat trebuie să întemeieze o familie, să construiască o casă şi să sădească un pom…
– Pentru fiecare om există un drum pe care este chemat să meargă; cei mai mulţi nu-l găsesc niciodată, alţii rătăcesc prin viaţă pe poteci lăturalnice; doar oamenii adevăraţi, cei cu credinţă în Dumnezeu îşi găsesc calea. Eu am fost însurat 51 de ani, cu Maria. S-a prăpădit la 74 de ani; a fost o femeie credincioasă. Şi harnică. În toată lumea am umblat, dar ea mi-a fost rânduită. Când am gândit eu că a venit vremea însurătorii, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta să vad ce şi cum. M-am dus la cârciumă să prinz curaj şi i-am zis lui nea Ion Bâscean: „Ce zici? Dai fata asta?”, „S-o întrebăm şi pe ea?”, „Apăi, de ce nu?”, a zis Maria mea. Chiva, soră-sa, plângea; că nu mă cunoşteau, că nu ştiau ce fel de om sunt, că dacă eu eram mai mult plecat… Dar socru-meu a zis: „Eu ce-am scuipat, nu mai ling!” Ăsta da român adevărat! Şi ne-am înţeles bine. Avem o singură fată. Descurcăreaţă şi harnică. Şi-am făcut casă frumoasă … şi-am sădit şi-un pom. În 1958, primăvara, un măr … am crescut odată cu el.
„Omul a cărui avere depinde numai de avuţie, va fi sărac întotdeauna.”
– Nepoţi aveţi?
– Am. A fost mare sportiv, în Braşov. Acum este la carabinieri, în Italia. I-a învăţat şi pe ăia cum să trântească şi să lege omul. Are o italiancă, acolo. E fiica şefului carabinierilor. Au pe un hectar o seră cu flori ornamentale. Vin de sărbători acasă. Au sădit flori şi aici, în fața casei, ca să verifice dacă rezistă la clima noastră. Îi place şi lui să cunoască lumea. Se vede că aşa ni neamul. Şi eu am fost tot omul drumurilor. Mi-aduc aminte pe unde am mai colindat… aveam vreo 50 de ani şi am plecat din Cheajna, am trecut prin pădurea Râioasa, am ajuns la Buftea, apoi am mers pe laterală până la Vadul Roşu, am lăsat fabrica de anvelope în dreapta şi am mers pe Valea Doftanei în sus, până la un pădurar. De-acolo am trecut dealul şi am ajuns la Braşov şi apoi la Codlea, unde trebuia să ducem oile. Două săptămâni am făcut; eu şi Neculai Crăciun, dar el avea vreo 17 ani. Întotdeauna găseam de-ale gurii şi-o vorbă bună, pe unde am umblat. O bucată de pastramă şi-un vin curat, natural, de nu mă mai înveleam cu cojocul iarna, avea vinul ăla un circuit foarte mare… Acum lumea s-a șmecherit… face vin de trei categorii: mâna întâi îl beau singuri, mâna a doua îl vând şi mâna a treia îl dă omului după ce s-a îmbătat, că nu mai ştie ce bea. Acum numai banul are valoare… omenia e rară. Dar, ascultă mata la mine, că-s om bătrân: omul a cărui avere depinde numai de avuţie, va fi sărac întotdeauna.
– În vremea noastră, când banii au ajuns singura legătură dintre oameni, aţi mai întâlnit oameni bogaţi sufleteşte?
– Da. Mai sunt, dar cam rari. Am găsit oameni ca în vremea tinereţilor mele la Mănăstirea Şumuleu, pe Izvorul Mureşului, în sus. Era împrejmuită cu un gard lat de piatră, gard de oameni gospodari. E un schit de călugăriţe, acolo. E curăţenie, hărnicie şi foarte multă credinţă. Erau tare bine organizate. Unele se rugau, altele lucrau, nu era nimic lăsat în voia sorţii, nimic în paragină. Preotul era tare bătrân şi priceput în a rândui totul în marea credinţă a lui Dumnezeu. Se vede treaba că au fost foarte bine îndrumate, că multe erau fete tinere, ar fi putut să apuce pe căi lăturalnice. Îs bătrân, am umblat mult, dar ce-am văzut la Mănăstirea Şumuleu, mi-a plăcut.
Ochii îi căpătaseră brusc o strălucire aparte; timpul parcă se oprise în loc să-i statornicească bucuria amintirii. Începeam şi eu să pricep ce-i cu folos din deşertăciunile lumeşti. M-am despărţit de nea Ion cu o strângere de mână tremurătoare şi o privire înmuiată în regrete… Pentru ce-a fost sau pentru ce va să vie?
Dana Şerban
