Ce paradox al civilizaţiei: în ciuda evoluţiei surprinzătoare a comunicaţiilor am pierdut esenţa – puterea de a comunica lăuntric. Regăsirea noastră este tributul pe care îl plătim surprinzătoarei dezvoltări a comunicaţiilor. Kosa Apor şi-a căutat calea către sine. Şi se pare că nu a mai putut s-o regăsească aici, aşa că duminică, însoţit de durerea covârşitoare a neputinţei noastre de a înţelege, a plecat…
Încetul cu încetul, în viaţa fiecăruia dintre noi se încheagă o nevoie de absolut, ca o perdea străvezie, destul de deasă pentru a abandona toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti. E dincolo de puterea noastră de înţelegere, căci o raţiune superioară, ne stabileşte destinele. Se pare că există oameni, ca Apor, care îşi încheie misiunea aici mai repede decât mulţi dintre noi şi sunt chemaţi dincolo. De ce? Pentru că avea o sensibilitate atipică – pe care o au doar unii oameni – prin care îşi pot vedea dorinţele spirituale ca şi decupate, prin apariţia unui al şaselea simţ. Vine o zi ca nicio altă zi, când la gânduri vechi dăm nume noi, când suntem dezlegaţi de toate, când inima ne doare atât de tare, încât simţim nevoia unui abandon total, ca într-o îmbrăţişare a Întregului. Orice destin poate avea curbe, urcuşuri şi coborâşuri, puncte de întrerupere, în aşa fel încât nu poţi vedea nici armonie, nici raţiune, dacă priveşti doar o secvenţă din viaţă. Vederea noastră e prea îngustă pentru a judeca în ansamblu; lumea cea adevărată unde nu e deosebire între ce a fost şi ce va fi, între ce este şi ce pare a fi, părea idealul lui Apor. Timpul însuşi parcă se oprise în loc să-i statornicească inefabilul. Ochii lui, pe jumătate ascunşi sub pleoape grele, păreau concentraţi asupra unui orizont interior. Apor se pierduse cu desăvârşire în clipa căutărilor. Dorinţa autodefinirii l-a făcut să-şi deschidă aripile sufletului. Ce păcat că picioarele i-au atârnat ca plumbul… Şi altceva-ul căutat a fost descoperit cu preţul fărâmițării întregului.
Dacă-ţi depăşeşti limitele eşti pedepsit, dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om, definea Gabriel Liiceanu, tragicul. Chiar dacă toţi trăim sub acelaşi cer, nu toţi avem acelaşi orizont. Un sentiment de zădărnicie îmi inundă sufletul, căci în orizontul meu Apor a fost şi va fi un model profesional. Dăruirea, abnegaţia, implicarea fără odihnă în zeci de proiecte, i-au asigurat în rândul colegilor o popularitate – la doar 33 de ani – la care alţii nici nu visează la sfârşitul carierei. Mentalităţile unui sistem închistat au lovit crunt şi de această dată. Cu siguranţă fiecare dintre noi a avut momente în care am stat de vorbă cu noi înşine. Căutând, analizând, descoperind. Am oprit, cu puterea minţii, timpul în loc disociind inutilul de copleşitor. Poate că la Apor un loc aştepta în sufletul său pentru cine s-ar fi priceput să-l ocupe, poate că i se făcuse lehamite de cei care judecă fără nuanţe, poate că era în căutarea propriului bine care să-l apere de relele unei lumi prost alcătuite. Poate că făcându-şi bilanţul valorilor vieţii lui s-a simţit stingher şi şi-a dat seama că oricât ar încerca să-şi găsească acel echilibru interior, nu ar reuşi. A greşit undeva? Cine ştie… Vine o vreme când melancoliile ne copleşesc, când de ce-urile rămase fără răspuns, sunt apăsătoare, când toamna vieţii ne surprinde nepregătiţi, cu sufletul pustiit de nimicurile vieţii. Descătuşând nerăbdările prea îndelung zăgăzuite în el, Apor a plecat în depărtări pentru a-şi descifra de ce-urile vieţii. Şi a venit acea clipă prescrisă, când peste liniştea crudă a unui strigăt tăcut, fluturii nopţii şi-au deschis aripa. Sunt lucruri care se pot vedea cu ochii, se pot simţii cu inima şi închipui cu gândul, dar cu graiul omenesc nu se pot spune…
Apor, aş fi vrut să visez, ca să fie deşteptarea posibilă.
Dana Şerban
