În cadrul proiectului „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări de doctorat” – 2026, propus de către Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna” Sfântu Gheorghe și confinanțat de către Consiliul Județean Covasna, a fost tipărită la editura Presa Universitară Clujeană lucrarea de doctorat cu titlul „Comunitățile românești din Trei Scaune la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1760-1850)” semnată de prof. Tatiana Scurtu.
Originară din Basarabia, autoarea a absolvit Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe (2004), Facultățile de Drept și Litere (2004-2012) și masteratul „Teoria și practica textului” la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați (2014). A predat limba și literatura română în județele Galați și Covasna și a publicat opt volume de versuri, precum și numeroase articole și recenzii literare. Din 2019 colaborează cu Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și Centrul European de Studii Covasna-Harghita și alte instituții culturale din regiune.
Din 2021 este cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Târgu Mureș, desfășurându-și activitatea la Centrul European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, sub coordonarea profesorului universitar dr. Cornel Sigmirean și a dr. Ioan Lăcătușu. A prezentat comunicări științifice la colocvii, simpozioane și sesiuni științifice locale, regionale, naționale și internaționale și a publicat lucrări dedicate istoriei și culturii românilor din sud-estul Transilvaniei.
Lucrarea „Comunitățile românești din Trei Scaune la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1760-1850)”, sub coordonarea conducătorul științific prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, abordează un subiect insuficient explorat până în prezent: păstrarea și afirmarea identității naționale a românilor din această regiune, într-o perioadă istorică marcată de numeroase provocări.
În lipsa unor lucrări distincte dedicate perioadei 1760-1850, teza valorifică și cercetări anterioare privind istoria românilor din Trei Scaune în intervalul 1850-2000, fapt care conferă lucrării o bază solidă și o consistență metodologică sporită.
Motivația alegerii temei constă în aducerea în atenție a unei realități istorice adesea marginalizate: existența și viața comunităților românești din fostul Scaun secuiesc Trei Scaune, zonă cu un caracter profund multietnic și pluriconfesional. În contextul percepției dominante asupra „secuimii” ca spațiu exclusiv maghiar, cercetarea își propune să echilibreze această imagine printr-o analiză obiectivă, susținută de documente istorice și reconstituiri detaliate ale prezenței și evoluției românilor în zonă. Accentul este pus pe realitățile social-demografice, confesionale, educaționale și culturale, într-un context marcat de transformări politice și sociale profunde.
Capitolul introductiv prezintă obiectivele, ipotezele și metodologia lucrării, cu accent pe valorificarea documentelor inedite din fondurile laice și bisericești păstrate în Arhivele din Brașov, Covasna, Prahova, Sibiu ș.a.
Capitolul al II-lea, intitulat „Scaunul Trei Scaune în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea”, oferă cadrul istoric al cercetării, fiind construit conform principiilor și metodologiei monografiilor sociale. Lucrarea analizează evenimentele majore care au influențat direct realitățile din zonă: domnia lui Mihai Viteazul, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, înființarea regimentelor secuiești de graniță, reformele Împăratului Iosif al II-lea, precum și revoluția de la 1848-1849 și consecințele acesteia. Studiul se remarcă prin abordarea integrată a acestor evenimente și prin analiza impactului lor asupra configurației etnice, relațiilor dintre autoritățile locale ale Scaunului Trei Scaune și Curtea de la Viena, structurii confesionale a populației, fenomenelor migratorii și legăturilor cu Moldova și Țara Românească. Tot în acest capitol este prezentat cadrul geografic și istoric al zonei, necesar pentru înțelegerea influenței acestor factori asupra vieții sociale și economice a comunităților românești din localitățile scaunului secuiesc, anterior perioadei analizate.
Capitolul al III-lea, intitulat „Românii din Scaunul Trei Scaune în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea”, surprinde viața comunităților românești din această zonă prin analiza conscripțiilor și recensământului din 1850. Sunt prezentate date privind numărul populației pe localități, structura confesională și etnică (pentru anul 1850), sporul natural, viața de familie, dimensiunile migrației, existența Județului Saac (Secuieni), precum și legăturile romano-catolicilor din Moldova (ceangăii) cu românii din Arcul Intracarpatic. De asemenea, lucrarea oferă o descriere detaliată a structurii socio-profesionale a populației românești. Cu deosebită rigoare, autoarea tratează aspecte sensibile, precum asimilarea și viața familială în comunitățile românești.
Din punct de vedere juridic și social, comunitățile românești erau într-o poziție inferioară față de maghiari și secui, fiind excluse din majoritatea structurilor administrative și militare ale scaunelor secuiești. Totuși, românii au reușit să-și mențină o identitate distinctă prin organizarea comunitară și funcționarea principalelor instituții identitare, cum ar fi biserica, școala și tradițiile locale.
Din perspectiva economică, românii erau implicați în multiple domenii ale vieții comunitare: agricultură, creșterea animalelor, meșteșuguri, armată și administrație locală, contribuind cu taxe și muncă pentru nobilime și administrația scaunelor. În plus, lucrarea identifică localitățile unde românii practicau preponderent comerțul, cărăușia, păstoritul transhumant, activități industriale și ocupații legate de exploatarea resurselor forestiere și balneoclimaterice.
Referitor la viața familială, în localitățile prospere s-au remarcat familii de fruntași români, care începând cu secolul al XIX-lea au deținut demnități și funcții publice. De asemenea, au existat familii de preoți ce au format adevărate „dinastii” parohiale, păstorind perioade îndelungate în comunitățile lor. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în viața publică locală și regională au apărut intelectuali provenind din aceste familii românești, aspect reflectat și în conscripțiile din 1820 și cele ulterioare.
Capitolul IV, intitulat „Biserica și identitatea națională în secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea”, surprinde aspectele esențiale ale vieții și organizării bisericii românești din Trei Scaune în contextul lipsei ierarhiei ortodoxe, perioadă marcată de conducerea episcopilor sârbi și, ulterior, a episcopului român Vasile Moga. Sunt analizate structurile protopopiatelor din epocă: Protopopiatul Ortodox Trei Scaune, Protopopiatul Ortodox al Hăghigului și Vâlcelelor, precum și Protopopiatul Greco-Catolic Trei Scaune. Lucrarea detaliază ctitorii locașurilor de cult, starea materială a parohiilor ortodoxe și greco-catolice, relațiile bisericilor românești cu administrația locală, gubernială și imperială, dar și pregătirea clerului ortodox și greco-catolic.
Capitolul V oferă o imagine detaliată asupra învățământului confesional în comunitățile românești din Trei Scaune în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă, învățământul românesc din Scaunul Trei Scaune a avut un caracter confesional pronunțat, primele școli românești funcționând în cadrul bisericilor, preoții parohi îndeplinind și rolul de dascăli.
Capitolul analizează organizarea învățământului în Scaunul Trei Scaune pe perioada cercetată, reformele educaționale inițiate de Curtea de la Viena și impactul acestora asupra școlilor românești din zonă. Sunt examinate condițiile materiale ale acestor școli, profilul învățătorilor și al elevilor din Trei Scaune, atât în școlile confesionale ortodoxe, cât și în cele greco-catolice, din localitățile scaunului, dar și din centrele educaționale importante precum Brașov, Blaj, Șumuleu-Ciuc și altele.
În Capitolul VI sunt prezentate aspecte esențiale ale culturii și civilizației românești în Trei Scaune în secolele XVIII-XIX, cuprinzând bisericile, locuințele și habitatul specific, precum și elementele identitare reprezentate de cartea românească, icoane și obiecte de cult, portul popular românesc și orizontul spiritual.
Sunt expuse rezultatele cercetărilor realizate prin analiza bibliografiei de specialitate și a surselor, atât edite, cât și inedite, referitoare la românitatea din Trei Scaune. De asemenea, capitolul evidențiază preocupările pentru păstrarea, conservarea, promovarea și valorificarea patrimoniului cultural imobil de către instituțiile abilitate, cum sunt Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni și Muzeul Spiritualității Românești, precum și patrimoniul cultural mobil aflat în colecțiile publice locale. Totodată, sunt menționate numeroasele pierderi suferite de acest patrimoniu de-a lungul istoriei.
Concluziile lucrării oferă un rezumat necesar pentru un text atât de bogat în informații, fiind urmate de o bibliografie foarte amplă, iar rezultatele cercetării demonstrează că românii din Trei Scaune au avut o prezență istorică importantă, deși adesea subreprezentată în istoriografia tradițională.
Pentru a facilita o înțelegere mai profundă a temei abordate, lucrarea este însoțită de 35 de anexe tematice, care completează fiecare capitol în parte. Acestea includ patru hărți ale Scaunului Trei Scaune din perioada studiată; 20 de documente imperiale, guberniale, episcopale și protopopiale transliterate, suplimentar celor incluse în text; 17 tabele ce oferă informații detaliate despre locuitorii români din Scaune în secolele XVIII-XIX, inclusiv date din primul recensământ, numărul preoților ortodocși și greco-catolici din parohiile analizate, și o colecție de 247 de obiecte de patrimoniu ale parohiilor, păstrate la Muzeul Spiritualității Românești din Sfântu Gheorghe. De asemenea, sunt anexate 89 de imagini inedite care surprind portul militar și popular românesc, aspecte ale localităților în epocă, documente de călătorie de la începutul secolului XX, biserici, școli confesionale ortodoxe, case parohiale, locuințe, cărți și alte obiecte de patrimoniu din muzee și arhive.
Lucrarea este realizată cu un nivel înalt de rigurozitate și competență în colectarea, prelucrarea și interpretarea datelor extrem de variate. Ea aduce o contribuție valoroasă la cunoașterea comunităților românești din Scaunul Trei Scaune în perioada analizată.
Teza de doctorat a doamnei Tatiana Scurtu se dovedește a fi una dintre cele mai valoroase contribuții dedicate unei problematici atât de sensibile. Meritele lucrării sunt evidente încă de la o primă lectură, relevând atât rigoarea metodologică și calitatea documentării, cât și experiența remarcabilă a coordonatorului său, profesorul universitar doctor Cornel Sigmirean.
Se remarcă în mod deosebit documentarea amplă realizată de autoare, atât în bibliografia de specialitate, cât și în materialul istorico-arhivistic, predominant inedit, care conferă studiului o valoare științifică aparte. Bogăția materialului prezentat – istoric, statistic, sociologic și etnografic – și concluziile formulate justifică publicarea grabnică a tezei, pentru a valorifica în circuitul științific rezultatele acestei cercetări de amploare.
Contribuțiile originale ale lucrării includ: valorificarea fondurilor arhivistice inedite, laice și bisericești; reconstituirea habitatului regiunii, cu accent pe elementul etnic românesc prezent în toate localitățile; realizarea unei hărți cuprinzând localitățile românești cu biserici și școli confesionale în perioada 1733-1850; identificarea elitelor românești locale; analiza efectelor evenimentelor istorice asupra vieții comunităților românești; evidențierea legăturilor permanente dintre românii din Arcul Intracarpatic și cei din Moldova și Țara Românească; reliefarea rolului stațiunilor balneo-climaterice în dezvoltarea relațiilor economice și culturale; precum și clasificarea comunităților românești în funcție de structura lor etnică (monoetnice, mixte echilibrate sau minoritare vulnerabile la deznaționalizare).
Tema cercetată, sensibilă atât în trecut, cât și în prezent, reprezintă o contribuție majoră la istoriografia românească contemporană. Calitatea demersului științific, coerența metodologică și valoarea concluziilor justifică pe deplin acordarea doamnei Tatiana Scurtu a titlului de doctor în Istorie.
Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna” Sfântu Gheorghe
