În urmă cu 135 de ani, la 26 februarie 1891, „în localul Serviciului tehnic al primăriei bucureștene, 24 de arhitecți au decis înființarea Societății Arhitecților Români”, amintește Revista Arhitectura pe site-ul https://arhitectura-1906.ro/.Președintele ales în 1891 a fost Alexandru Orăscu, care, în acel moment, era rectorul Universității din București.
Scopul primordial al noii societăți, urmărit timp de mai multe decenii, era de a asigura statutul arhitectului, corespunzător cu rolul lui în edificarea mediului construit: „Constituirea societății architecților români este, dar, nu numai o grupare de oameni speciali pentru a lucra la dezvoltarea artei lor, este însă o cetate de unde să se apere drepturile lor contra uzurpatorilor și contra speculanților de toate soiurile care, prin ignoranța și șarlatania lor, compromit arta și numele de arhitect”, se subliniază în procesul-verbal întocmit la 26 februarie 1891, la înființarea societății, citat pe site-ul amintit.
Casa Ionescu Gion, Bucureşti, 1891 (Biblioteca UAUIM, Fondul George Sterian)/Ion Socolescu (preşedinte SAR 1901-1902)
Societatea a urmărit, în timp, atât clarificarea domeniilor distincte de activitate ale arhitecților față de ingineri, cât și protecția arhitecților din România față de cei străini (în special, francezi) cărora li se încredințaseră câteva dintre cele mai importante clădiri publice ale țării.
Prima Adunare Generală a Societății a avut loc la 4 martie 1891, când s-a aprobat Statutul și s-a ales prima conducere a SAR. Societatea avea trei categorii de membri: membri societari, membri asociați și membri onorifici.
În primul statut al Societății, întocmit de Ion N. Socolescu, George Mandrea și Ștefan Ciocârlan și aprobat în Adunarea Generală, erau menționate alte câteva obiective: „socializarea”, prin întâlniri care permit cunoașterea reciprocă, schimbul de idei și dezvoltarea „simțămintelor de confraternitate”; dezvoltarea cunoștințelor, prin conferințe, lecturi, excursii etc.; organizarea de expoziții, studierea diferitelor probleme care privesc profesiunea; în măsura în care ar fi existat mijloace financiare, punerea la dispoziția membrilor societății a unui sediu, a unei biblioteci și a unui ‘muzeu special’, mai amintește sursa citată.
Palatul Prefecturii, Galaţi, 1902-1905 (carte poştală)/Ion Mincu (preşedinte SAR 1903-1911)
În România, în granițele de atunci, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a afirmat „o generație nouă, autohtonă, formată din români școliți de regulă la Paris”, diplomați ai „Ecole Nationale des Beaux-Arts”: Ion Mincu (1852-1912), Ștefan Ciocârlan (1856-1937), Leonida Negrescu (1860-1931), D. Berindey (1871-1928), Jean George Pompilian (1872-1938), Toma Dobrescu (1862-1934), Eracle Lăzărescu (1868-1937), Alexandru Săvulescu (1847-1904), Dimitrie Maimarolu (1859-1926), George Sterian (1860-1936), Ion N. Socolescu (1856-1924), Ștefan Burcuș (1871-1928) ș.a.
La începutul secolului al XX-lea, pe 7 martie 1903, „noua societate a fost recunoscută persoană morală și juridică”, prin documentul publicat în „Monitorul Oficial” nr. 276, din 14/27 martie 1903.
După obținerea personalității juridice, SAR reușește până în Primul Război Mondial includerea profesiei în nomenclatorul meseriilor, înființarea unei școli de arhitectură, editarea revistei „Arhitectura” și discutarea în Parlament a unor acte normative privind exersarea meseriei de arhitect, potrivit paginii https://www.uniuneaarhitectilor.ro/.
Palatul Şcolii de Arhitectură, Bucureşti, 1915-1927 (Fondul catedrei de istoria şi teoria arhitecturii, UAUIM)/Grigore Cerchez (preşedinte SAR 1913-1918)
În perioada interbelică, a continuat organizarea internă a societății pe fondul creșterii și modernizării domeniului imobiliar. În acele vremuri s-a emis un regulament pentru concursuri, s-a format Corpul arhitecților atestați, s-a deschis primul Salon oficial de arhitectură și s-a inaugurat sediul propriu.
Mulți dintre arhitecții români formați în străinătate au semnat proiectele a numeroase edificii și clădiri diverse din punct de vedere funcțional. „Astfel, aceștia au putut să practice cu ușurință atât în forme neoclasic-eclectice și mai apoi în spirit național, încât au alcătuit strălucit stilul neo-românesc. De la mijlocul anilor 1920, mulți au optat pentru expresii Art Deco sau/și modern-cubiste, dar și clasic modernizate, reușind în câteva decenii să redefinească arhitectural-urbanistic mediul construit din România.”, evidențiază Revista Arhitectura.
Proiectul pentru Primăria Capitalei, 1912 (din Petre Antonescu, Clădiri, construcţii, proiecte şi studii, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1963, planşa CLXXI)/Petre Antonescu (preşedinte SAR 1912, 1919-1921)
Membri ai SAR au participat la congresele de la Amsterdam, Roma, Paris, unii participând și ca proiectanți la diverse expoziții internaționale, afirmându-se la Paris și New York.
După Al Doilea Război Mondial, administrația comunistă a desființat birourile private de arhitectură și Societatea Arhitecților. În 1952, arhitecții care au putut evita represiunile regimului au primit dreptul de a se reorganiza în cadrul Uniunii Arhitecților.
„Concentrarea arhitecților într-o organizație controlabilă a constituit pentru putere, pe lângă etatizarea industriei construcțiilor, formarea marilor institute de proiectare, finanțarea din fonduri publice a programelor industriale și de locuire colectivă, una din pârghiile construirii așa numitei societăți multilateral dezvoltate. Considerați drept funcționari tehnici, salarizați ca atare, membrii UAR au beneficiat de un larg front de lucru concretizat într-o producție vastă, parte cu valoare utilitară, parte prezentând un cert interes cultural’, notează https://arhitectura-1906.ro/.
Sediul Uniunii Arhitecţilor din România (UAR), Bucureşti, str. J.L. Calderon nr. 48. Foto: (c) SIMION MECHNO / AGERPRES FOTO
Bucureștiul dispune de un valoros patrimoniu arhitectural modernist, realizat preponderent în perioada interbelică. Bucureștiul este considerat capitala est-europeană cu cele mai numeroase monumente de arhitectură modernistă, se arată în prezentarea expoziției „Arhitectura Interbelică a Bucureștiului și Regalitatea”, organizată în 2017 și 2019. Expoziția a avut ca scop punerea în valoare a creativității arhitecților români din perioada interbelică și vasta producție de opere arhitecturale din București, cu efecte vizibile în devenirea modernității românești.
‘Pentru arhitectura Bucureștilor, deceniul al IV-lea al secolului trecut a fost cel al unei modernități pe care nici o alta capitală din estul european nu a cunoscut-o.’, a declarat academicianul prof. dr. Răzvan Theodorescu, fost președinte al Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, citat de https://oar.archi/.
AGERPRES
