„Realizez exact că toate îşi au rostul lor. Eu rămân acelaşi om realist, cu picioarele pe pământ (…) cu privirea îndreptată spre ceea ce am să pot face, în viitor”.
În cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice de săptămâna trecută, domnului Ioan Lăcătuşu i-a fost dedicat cel de-al cincilea volum din colecţia „Profesioniştii noştri”, la împlinirea vârstei de 65 de ani. Sociolog, arhivist, muzeograf, publicist şi editor, domnia sa şi-a pus o mare parte din viaţă în slujba comunităţii. Despre realizările, planurile de viitor şi nu numai, domnul Ioan Lăcătuşu a avut amabilitatea să ne spună mai multe într-un dialog pe care îl redăm mai jos.
– Stimate domnule Lăcătuşu, deoarece marţi a fost ziua dumneavoastră de naştere, în primul rând vă urăm „La mulţi ani!”cu sănătate şi bucurii. Iar, la moment de bilanţ, vă rog să ne spuneţi care a fost cea mai mare realizare a vieţii dumneavoastră de până acum şi care sunt planurile de viitor, pe linie ştiinţifică, dar şi pe linie civică, domenii în care activaţi cu succes, de o perioadă îndelungată de timp?
– 65 de ani, ca fiecare cifră rotundă din viaţa unui om, reprezintă un moment de bilanţ şi, într-adevăr, cu asemenea ocazii omul îşi inventariază ceea ce a reuşit să facă în anii aceştia, ceea ce nu a reuşit să facă, ceea ce a făcut, dar nu cum ar fi trebuit să fie, şi bineînţeles că nu pot fi ocolite nereuşitele, insatisfacţiile, momentele care au fost mai grele din viaţa fiecăruia. Şi, fiindcă m-am născut în această perioadă istorică, nici din viaţa mea nu au lipsit acele momente, fiindu-mi dat să trăiesc trecerea de la un regim politic la altul, de la un secol la altul, şi aşa mai departe… Cea mai mare realizare a vieţii mele este bucuria că în ultimii 35 de ani, din cei 65 de ani din viaţă, am fost implicat în viaţa publică a municipiului Sfântu Gheorghe şi a judeţului Covasna. Nu oricărui muritor îi este dat să poată ca talanţii dăruiţi de providenţă şi bruma de experienţă câştigată în viaţă să poată să o pună în slujba semenilor şi a comunităţii. Şi acestea nu sunt cuvinte mari.
În ceea ce mă priveşte, sunt cele două momente distincte: implicarea înainte de 1989 în viaţa publică a judeţului şi a municipiului- eu am avut şansa ca la 29 de ani şi jumătate să fiu viceprimarul acestui oraş şi să fiu implicat în conducerea lui în perioada cea mai dinamică a dezvoltării sale: 1976- 1989 (…) Deci, asta a fost prima parte a vieţii, şi în partea a doua, cea de după decembrie 1989, când principala activitate a mea a fost dedicată aspectelor civice şi culturale – înfiinţării societăţii civile româneşti, a instituţiilor culturale identitare şi de cercetare din zonă. Vreau să spun şi cu această ocazie, că după decembrie 1989, în contextul istoric cunoscut, Sfântu Gheorghe şi judeţul Covasna a pierdut mii de intelectuali de mare valoare: profesori, ingineri, arhitecţi, economişti, muzeografi. Nu ştiu câţi din ei datorită intoleranţei, şi câţi din ei datorită libertăţii. Cert este că s-a creat un vid deosebit, care, în timp va fi foarte greu de recuperat. Ce am făcut noi, o mână de oameni din societatea civilă? Am învăţat din mers regulile unei societăţi democratice, ne-am auto-organizat, cu stângăcie la început. Nu aveam manuale de bună practică şi nici nu am beneficiat de experienţa occidentală, aşa cum concetăţenii noştri maghiari au făcut-o. Şi în contextul acesta, o primă realizare şi o primă satisfacţie a mea este faptul că am refăcut arcul peste timp, cu viaţa românească de dinainte de 1940. Cu toate că regimul trecut era etichetat naţionalist-comunist, în comunismul- naţionalist dinainte de 1989 problema românilor din Secuime, din zona noastră, era tabu. Dacă cineva se ducea la biblioteca Academiei şi căuta cărţi, lucrări despre istoria românilor de aici, numărul lor era foarte limitat. Deci, din acest punct de vedere, o satisfacţie a mea şi a colegilor din societatea civilă românescă a fost aceea că am refăcut, am readus istoria românilor din această parte de ţară, la cunoştinţa generaţiilor actuale. A doua chestiune, am reactivat ASTRA şi tradiţiile culturale româneşti locale. A treia direcţie – am editat publicaţii culturale- au fost reviste de cultură care au dispărut în 1940, şi iată că noi am reuşit şi am avut o şansă istorică, din punctul acesta de vedere, să putem să ne implicăm în acest act reparatoriu şi, în acelaşi timp, să pregătim terenul, să predăm ştafeta pentru cei care vor veni după noi.
Pentru că m-aţi întrebat de planuri de viitor, eu am spus-o şi o repet: sunt peste 35 de ani de activitate în spaţiul public, şi este firesc ca starea de sănătate şi erodarea imaginii publice, precum şi o seamă de alte considerente, să determine ca priorităţile mele, de aici încolo, să fie altele: deci, să scad „motoarele” în spaţiul civic, şi să–mi dimensionez timpul pe problemele de cercetarea interdisciplinară a zonei, zic eu, cu o anumită competenţă, cu un anumit profesionalism. Imaginaţi-vă că am avut o şansă extraordinară să studiez mii de documente despre istoria românilor din Arcul Intracarpatic, să fiu o „arhivă” la purtător, iertaţi lipsa de modestie, şi în acest context nu ar fi păcat ca această brumă de experienţă să nu o concretizez în noi volume de documente, pe care să le redau în circuitul public? La recenta sesiune de comunicări ştiinţifice (săptămâna trecută – n.red.) au fost prezenţi 100 de cercetători, din 25 de localităţi ale ţării. Ce înseamnă aceasta? Am spus-o şi atunci: împlinirea a 65 de ani ai lui Ioan Lăcătuşu a fost un pretext pentru a se exprima solidaritatea reprezentanţilor principalelor centre culturale cu problematica românilor din judeţele Covasna şi Harghita şi cu ceea ce înseamnă nevoia de implicare în păstrarea identităţii româneşti de aici.
– V-aţi dedicat mult timp din viaţă studierii acestei zone, cunoaşteţi particularităţile ei. Ce ne puteţi spune despre evoluţia relaţiilor inter-etnice din Covasna, Harghita şi Mureş?
– Aici, după cum se cunoaşte, există un specific al acestor relaţii, în perioade istorice distincte. Relaţiile acestea au fost într-un fel până în 1918, şi putem să spunem că românii nu au beneficiat de nici un fel de drepturi civice, culturale, decât de foarte puţine lucruri, până în 1918; a fost perioada 1919- 1940, perioada interbelică, atunci când, în contextul României Mari, fără a se drepturile concetăţenilor maghiari pe linie culturală- aceştia nu au dus lipsă de drepturi, românii au putut să –şi afirme identitatea. În această perioadă, au suferit liderii lor, pentru că nu au mai condus discreţionar zona, nu au mai condus-o ca până în 1918, şi de aici şi frustrările şi consecinţele „sindromului Trianon”, dar a fost o perioadă de normalitate, din perspectivă românească. Au urmat anii, cumpliţi pentru români, ai Dictatului de la Viena, când, practic, aici s-a practicat un genocid etnic, o epurare în masă a românilor şi a simbolisticii româneşti; a venit războiul, a venit regimul comunist, a venit Regiunea Autonomă Maghiară. Făcând abstracţie de considerentele politice, în perioada anilor 1968- 1989 relaţiile inter-etnice au revenit la o anumită normalitate. Este drept, concetăţenii maghiari spun că au suferit în timpul comunismului, şi este adevărat. Dar se uită că şi românii au suferit. Şi românii aveau două ore de televizor, şi românii aveau cenzură, nici românilor nu li se dădea voie să discute despre anumite personalităţi istorice, la un anumit moment.
Şi a venit momentul de după 1990. Aici, din perspectiva mea, există două planuri, un sistem de convieţuire inter-etnică piramidal: jos, la bază, oamenii trăiesc în condiţii normale. Concetăţenii noştri secui, maghiari, sunt oameni harnici, destoinici şi ospitalieri, generoşi. O bună parte din ei provin din românii maghiarizaţi, chiar dacă se supără pentru această afirmaţiei „aripa radicală”. Există familii mixte, există o convieţuire comună, există într-ajutorare, şi aşezarea zonei noastre în mijlocul României, există multitudinea relaţiilor economice ale concetăţenilor maghiari cu românii de peste munţi; toţi aceştia sunt factori obiectivi care vor asigura şi în viitor o normalitate a convieţuirii. Există, în schimb, elita maghiară, sau o parte a acesteia, care din considerente pe care doar ei le ştiu, noi le intuim, insistă pe aceste proiecte nostalgice, separatiste (…) Repet, şi am spus-o şi altădată: niciodată România nu se va obişnui şi nu va accepta o enclavă etnică, în inima României, realitate ce nu va fi folositoare nici românilor, nici maghiarilor. Datorită evoluţiilor post-decembriste, astăzi, în toată România, dar mai ales în judeţele Covasna şi Harghita, unde maghiarii sunt numeric majoritari, aceştia beneficiază de toate drepturile care le asigură dăinuirea identitară.
Ce se doreşte? Drepturi colective, legarea drepturilor colective de teritoriu, autonomie teritorială. Ce înseamnă aceasta? Privilegii pentru maghiari, marginalizare pentru români. Nouă, practic, tot ni se prezintă acest concept de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Dar care este locul românilor în acest Ţinut Secuiesc? De aceea, eu consider că există loc pentru toţi să trăim bine în această parte de ţară. Cei care trebuie să fie sprijniţi pentru a-şi asigura identitatea, să aibă publicaţii în limba română, instituţii, manifestări, sunt românii, şi nu maghiarii. De aceea, consider că orice proiect autonomist, separatist, nu este benefic nici pentru români, nici pentru maghiari. „Mingea” este la clasa politică, dar în acelaşi timp, repet încă o dată, eu cred că gândirea rezonabilă, raţională, va învinge, şi proiectele nostalgice despre o perioadă istorică în care românii nu erau aici parteneri egali în conducerea zonei şi a treburilor publice, nu vor avea sorţi de izbândă.
– Aţi avut şi aveţi o bogată activitate în diverse ONG-uri. Vă rugăm să detaliaţi rolul organizaţiilor civice şi culturale româneşti în promovarea intereselor populaţiei pe care o reprezintă, ţinând cont de stadiul actual al relaţiilor inter-etnice din zona Covasna, Harghita şi Mureş.
– Aici distingem două planuri: activitatea asociaţiilor culturale, precum Fundaţia „Mihai Viteazul”, Liga Cultural Creştină „Andrei Şaguna”, Despărţământul „Astra”, care deja, după ani de zile, fiecare şi-a găsit făgaşul în care realizează proiecte proprii precum şi manifestările la care cooperează, cum ar fi – Ziua Naţională a României, Festivalul de Colinde, etc – şi, există Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, care practic îşi propune să le reunească pe toate, în probleme de interes comun, fiecare asociaţie păstrându – şi indepentenţa. Să dau câteva exemple. Recent, Forumul a câştigat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării o sesizare prin care am adus la cunoştinţă faptul că, la Miercurea Ciuc, pentru ocuparea postului de manager al spitalului s-a solicitat şi cunoaşterea limbii maghiare. Marţi a venit hotărârea prin care s-a considerat că este discriminare şi că managerul oricărei instituţii publice, pentru ocuparea unei asemenea funcţii, nu trebuie să cunoască neapărat limba maghiară. Există în astfel de instituţii persoane care răspund de relaţiile publice etc (…) Acest mod de acţiune rămâne în continuare valabil; la nivelul ONG-urilor româneşti, fiecare să-şi soluţioneze proiectele sale, iar Forumul să menţină această stare de veghe asupra identităţii româneşti. Dar şi la Forum şi la Asociaţii avem o problemă: problema schimbului doi, problema întineririi, problema adaptării modalităţilor de acţiune, prin elaborarea de proiecte, problema finanţării acestor proiecte, şi toate aceste aspecte sper să se poată realiza, deşi, din păcate, asistăm la pierderi deosebite prin plecarea unor tineri valoroşi din zonă.
– Pentru că aţi amintit de noua generaţie, vă rog să specificaţi câteva modalităţi prin care implicaţi tineretul românesc în acţiunile civice de păstrare a identităţii şi conştiinţei naţionale a românilor din Secuime, prin prisma funcţiilor pe care le deţineţi în organizaţiile civice.
– Aici, practic, noi nu pretindem că deţinem monopolul. Mai există şi alte asociaţii. Din punctul nostru de vedere sunt două instituţii care au un rol deosebit să facă lucrul acesta şi să fie partenerii noştri fireşti: biserica şi şcoala. Îmi pare foarte rău, dar avem poate şi noi partea noastră de vină. La un Colegiu Naţional precum „Mihai Viteazul” şi la celelalte şcoli româneşti din judeţ, acţiunile de educare patriotică trebuie să fie mult mai prezente. De ce trebuie să ne ferim de ele? (…) Orele de istorie sunt foarte puţine acum. Cine ar putea compensa această stare? Asociaţiile culturale, fără o concurenţă neloială, fără implicarea politicului, ci prin o educaţie curată, în buna tradiţie românească în ceea ce înseamnă educarea tinerilor ca buni români, ca buni creştini, ca buni cetăţeni. Numai aşa putem reuşi. Şi atunci, dacă se conştientizează lucrurile acestea la nivelul celor două instituţii fundamentale – biserica şi şcoala – venim noi cu parteneriatul nostru.
Bineînţeles că lucrurile s-au schimbat. Tinerii de astăzi nu mai sunt tinerii din vremea mea. Eu sunt conştient că nu noi, seniorii, putem să dăm soluţiile, soluţiile vor fi găsite împreună cu reprezentanţii tinerilor care sunt inteligenţi, şi doar un pic trebuie canalizaţi, consiliaţi, pentru a realiza ceea ce fac şi alţii. Noi nu trebuie să descoperim roata, în aceasă epocă a secularizării şi globalizării societăţii contemporane.
– În final, întorcându-ne la realizări şi la momente frumoase. Pentru că aţi amintit de sesiunea de comunicări ştiinţifice de săptămâna trecută, trebuie să vă întreb: în cadrul evenimentului v-a fost adus un omagiu prin cel de-al cincilea volum „Profesioniştii noştri”. Ce a însemnat acel moment pentru dumneavoastră?
– A fost un moment deosebit, după ce acum doi ani s-a pus la cale ieşirea mea din spaţiul public, schimbarea din funcţia de director de la Arhivele Naţionale şi înscenarea unei petiţii calomnioase şi cercetarea de către Parchet pentru fapte care nu aveau nimic în comun cu realitatea. Dar, Dumnezeu m-a răsplătit. Este o mare mângâiere, o mare bucurie, o mare satisfacţie. Peste 140 de colegi din întreaga ţară publică în cele două volume mesaje, referate, recenzii, studii, articole. Le-am mulţumit public tuturor, am mulţumit îngrijitorului ediţiei, profesorul Vasile Stancu, am mulţumit Înalt Prea Sfinţitului Ioan, cu binecuvântarea căruia a apărut aceste volume, am mulţumit familiei mele pentru sprijin şi înţelegere. Este o mare bucurie, dar în acelaşi timp realizez exact că toate îşi au rostul lor. Eu rămân acelaşi om realist, cu picioarele pe pământ, şi cu privirea îndreptată spre ceea ce am să pot face, în viitor. Într-adevăr, este o mare satisfacţie, o realizare şi o răsplată din partea bunului Dumnezeu, pentru toţi anii aceştia puşi în slujba comunităţii şi a binelui public.
A consemnat Ana Alina Costache
