„Există multe feluri de moarte. Există moartea fulgerătoare, neprevăzută, care te smulge brutal din viață într-o secundă. Există moartea lentă, perfidă, care te macină încet, ca o boală incurabilă. Și există moartea administrativă, moartea în hârtii, în refuzuri, în holuri întunecate, în priviri reci de dincolo de un ghișeu. Moartea din spitalele României.
În România, spitalele nu sunt instituții de vindecare, ci mecanisme de epuizare. Aici, nu ești tratat, ci ești trecut printr-un labirint birocratic care îți consumă ultimele fărâme de speranță. Nu primești soluții, ci ridicări din umeri, priviri sceptice și promisiuni care se evaporă când treci pragul cabinetului. Ești o problemă pe care nimeni nu vrea să o rezolve.
Promisiuni spulberate: un diagnostic care s-a evaporat între două uși
Când am ajuns la Cluj, cardioloaga de la cabinetul privat a sugerat că aș putea avea un defect septal atrial – o gaură în inimă. Că un RMN cardiac ar fi util. Că un test TILT ar fi necesar pentru a înțelege ce se întâmplă cu inima mea atunci când leșin. În acel moment, aproape am crezut că cineva mă vede cu adevărat.
Dar când m-am prezentat la spital, aceeași cardioloagă a negat tot.
– RMN? Nu v-am spus așa ceva.
– Test TILT? Nu e relevant pentru dumneavoastră.
I-am explicat în ce context discutaserăm despre aceste investigații. A rămas impasibilă. A cerut scrisoarea medicală de la privat și mi-a pus să îi arăt unde a scris ea de RMN sau test TILT. Nu era scris. Era doar un schimb de cuvinte, un simulacru de empatie care nu mai avea nicio valoare acum.
A fost un moment în care am înțeles un adevăr crunt: pentru acest sistem, doar ceea ce este scris există. Cuvintele, fie ele și rostite de medici, nu au valoare dacă nu sunt așternute pe hârtie. Realitatea nu este ceea ce ai trăit, ci ceea ce poate fi dovedit în acte. Cuvântul medicului, promisiunile lui – toate se dizolvă în aer dacă nu au fost înregistrate birocratic.
Asta m-a făcut să mă gândesc la Platon și mitul peșterii. Dacă în loc de umbre proiectate pe un perete avem diagnostice scrise pe o foaie, atunci pacientul nu există decât prin ceea ce este tipărit despre el. Dar ce se întâmplă cu omul care suferă în afara acelor rânduri? Unde este locul durerii care nu poate fi cuantificată, care nu poate fi înghesuită într-un raport medical?
M-am obișnuit deja cu această „amnezie medicală”, în care un medic îți spune un lucru într-o zi, iar în ziua următoare neagă cu vehemență că ar fi avut vreodată acea discuție. Este un mecanism de protecție sau pur și simplu neglijență?
În loc de răspunsuri, am primit un nou EKG, o ecografie care nu a spus nimic nou și șase eprubete de sânge. Nimic care să-mi explice leșinurile. Doar epuizare, drumuri, speranțe călcate în picioare.
Birocrația nu tratează. Te înmormântează în hârtii.
După o noapte albă cauzată de insomnie, stres și transpirații abundente cu frisoane, cu glicemia la pământ, m-am prezentat la spital. Am fost trimisă să ocolesc întreaga clădire, să urc scări exterioare fără lift, într-un sistem unde, dacă nu vii cu un aparținător, ești lăsat pe cont propriu.
Când am ajuns la ghișeu, femeia din spatele geamului era deja sătulă de bolnavi. Ochii ei spuneau că eram doar o altă problemă pe care trebuia să o rezolve rapid. Bolnavii nu sunt oameni, sunt dosare.
Mi s-a cerut să completez formulare din picioare, deși eram extenuată. Nimeni nu se gândește că pacienții care vin la spital sunt, poate, prea bolnavi să stea în picioare la coadă. Nimeni nu se gândește că s-au inventat scaunele.
A trebuit să dovedesc că am asigurare.
Am spus că o plătesc anual. Priviri suspicioase.
Am explicat că nu aș fi avut bilet de trimitere fără asigurare. Priviri și mai suspicioase.
Lângă mine, o femeie în vârstă implora la ghișeul vecin pentru o rețetă compensată. Fără ea, medicamentele o costau 40 de lei pe zi. I s-a spus sec și cu o superioritate nejustificată că nu se pot face programări în spital, ci doar online.
– Dar nu știu să folosesc calculatorul…
– Nu se poate altfel!
Martoră la discuție, am realizat din nou ceva sfâșietor: pentru acest sistem, cine nu se poate adapta la birocrația lui, nu merită tratat. O bătrână fără acces la internet devine adesea un om fără dreptul la sănătate.
Femeia a plecat descumpănită, fără ajutor. Poate că acea rețetă era singurul lucru care o ținea în viață. Dar nu conta. În acel moment, m-am simțit străină în propria mea țară.
Infecțiile nu vin din aer. Vin din indiferență.
În labirintul birocratic al spitalelor de stat din România, întreaga umanitate pare să se fi risipit, lăsând în urmă doar un mecanism rece și impersonal. Încă din primele momente, de la completarea interminabilă a formularelor, realitatea se prăbușește sub greutatea indiferenței. Mă aflam într-o stare de epuizare fizică și psihică, nemâncată și nedormită, și totuși forțată să navighez singură printr-un sistem care tratează suferința umană ca pe o formalitate în acte.
Ce m-a șocat a fost… de fapt, nimic nu m-a mai șocat. Interiorul clădirii era aproape identic cu cel al secției de reumatologie menționată în postarea anterioară. Mobilierul vechi, îmbâcsit, din perioada ceaușistă, cu dulapuri albe ce păreau desprinse dintr-un spital de campanie al Primului Război Mondial; canapelele și fotoliile negre și vișinii, crăpate și uzate, ce degajă un aer de abandon; ferestrele prin care lumina abia mai pătrunde, lăsând întunericul să domnească; ușile cu adevărat deschise doar pentru privilegiați; tavanele fisurate, gata să cedeze sub povara neglijenței. Îmbulzeală, prea puține locuri pentru a te putea așeza, oameni ghemuiți sau întinși pe jos și o enormă suferință oftată cu ecou într-un gol imens. În acest decor sumbru, pacientul nu este decât o umbră printre ruinele unei structuri colapsate.
Sistemul sanitar românesc pare să fie un teatru al absurdului, unde toaletele mizerabile, fără hârtie igienică sau săpun, devin simboluri ale dezinteresului total. Într-o țară în care infecțiile nosocomiale sunt mai dese decât tratamentele eficiente, spitalele sunt cimitire vii. România ocupă locul 1 în UE la infecțiile intraspitalicești. 1 din 3 pacienți internați în 2023 a contractat o infecție în spital. Aceasta nu este doar o statistică îngrijorătoare, ci o realitate care ucide în mod sistematic, sub ochii noștri închiși.
Pentru mine, toate aceste drumuri inutile au însemnat mai multă suferință, mai multă epuizare, mai puține șanse de a găsi o soluție. Dar câți oameni mai slabi decât mine nu supraviețuiesc acestor umilințe? Să fii bolnav în România este un lux, dar paradoxul constă în faptul că spitalele de stat din România sunt orice în afară de lux: sunt sărăcie lucie, sunt mizerie, sunt focare de infecție la tot pasul, sunt indolență crasă, sunt aroganță, sunt atitudini zeflemitoare, sunt lipsă de milă și de empatie, lipsă de ajutor concret și asistență, lipsă de susținere și îndrumare potrivită, sunt tonuri ridicate și cuvinte umilitoare, priviri care taie până în măduva oaselor, bârfe la cafea și povești degajate între colegi în timpul consultației cu pacientul, râzând și povestind despre vacanțe sau alte fleacuri.
Cât mai putem accepta să fim tratați așa? Cât mai îndurăm până când sistemul ne îngroapă definitiv? Salvarea pare un termen ironic în aceste condiții. Nu e vorba doar de vindecare, ci de o luptă continuă pentru a nu fi zdrobiți de o mașinărie fără suflet.
Spitalele din România sunt uitare. Sunt trecut. Sunt cimitir.
Sistemul sanitar românesc nu este doar bolnav. Este în putrefacție. De la birocrație absurdă până la spitale mizere, de la investigații refuzate până la doctori care neagă ceea ce au spus cu două săptămâni înainte, totul este un lanț nesfârșit de neputință și ignoranță.
În loc să fim salvați, suntem uitați.
În loc să fim tratați, suntem trimiși acasă.
În loc să fim oameni, suntem fișiere.
Spitalele din România nu sunt locuri de vindecare. Sunt locuri unde speranța merge să moară.”
Sara Pleșa Popescu
***
Dacă doriți să o ajutați pe Sara…
Orice ajutor este EXTREM de important!
IBAN cont personal în lei Banca Transilvania: RO67BTRLRONCRT0298191001
Aparținător cont: SARA PLEȘA POPESCU
IBAN Revolut: RO06 REVO 0000 1549 0684 9543
Cod BIC/SWIFT: REVOROBB
IBAN Revolut transferuri internaționale: LT58 3250 0977 2888 3700
COD BIC/SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu
revolut.me/sara6vva2
https://formular230.ro/asociatia-sara-plesa-popescu…
