Fără îndoială, minunata sărbătoare a Crăciunului fascinează de veacuri oamenii de pe toate continentele. Este o perioadă a anului efervescentă, din punct de vedere religios, social și commercial.
Pe măsură ce se apropie sărbătorile de iarnă, agitația oamenilor se intensifică și peste lume se așterne un sentiment de bucurie, o stare de bine dorită de toți, și pe care încearcă s-o trăiască chiar și cei aflați în tranșeele războaielor, și care, chiar mai mult decât cei aflați în locuri fericite, își doresc pacea. Gândurile noastre cele bune trebuie să se îndrepte către toți cei aflați în suferință și necaz, să le redăm speranța și bucuria vieții.
În esența sa, Crăciunul, ca sărbătoare religioasă, nu înseamnă doar nașterea Pruncului, ci și victoria luminii asupra întunericului. De aceea oamenii își împodobesc casele, străzile, satele și orașele, care se transform deodată într-un ocean de lumini și frumuseți. Familiile, prietenii, cei aflați la datorie, ca și cei aflați în sărăcie ori lipsiți de libertate simt și trăiesc această sărbătoare a luminii și bucuriei, fiecare în felul său dar toți cu gândul la importanța și semnificația sărbătorii. Sunt orele în care oamenii încearcă să fie mai buni, mai toleranți și mai altruiști. Sunt orele în care îngerii coboară din cer și se așează nevăzuți pe „Pomul de Crăciun”, poate în ideea că omul va devei o ființă mai bună și mai iubitoare de semeni.
Vom reda în continuare textul unei traduceri din revista KOSMOS nr. 2/2024, a Institutului Martinus din Copenhaga. Textul, cu titlul ”Candelele de Crăciun” este un fragment din Cartea nr. 14-C ”Crearea conștiinței” a scriitorului filozof danez Martinus. Conținutul textului reprezintă viziunea filozofului despre sărbătoarea mirifică a Crăciunului.
Candelele de Crăciun
de Martinus
Iernile și verile fizice
Mijlocul iernii este cel mai întunecat timp al anului. Și aparte simțibile sunt întunericul împreună cu frigul și vântul, gerul și zăpada, lapovița și noroiul aici sub latitudinile noastre. Dar, de fapt, iarna este și un simbol al tuturor forțelor distructive, chiar ale morții înseși. Noi deja toamna vedem cum se retrage viața. Arborii verzi se vestejesc. Covoarele de flori ale câmpurilor sunt departe. Tăcerea sau lipsa de viață și întunericul domnesc acolo unde înainte imnuri de glorificare a vieții ieșite din gâtlejuri mici umpleau câmpiile însorite și pădurile, grădinele și parcurile prin tonalitatea lor plină de viață. Acum zăpada și gheața domină nordul înalt. Aceste fenomene sunt culmea tăcerii și răceala morții. Și totuși ambele demonstrează că moartea nu există. Zăpada și gheața sunt rezultate ale funcțiilor vieții universului. Ele sunt un produs al creației. La fel cum ele se pot crea, tot așa ele se pot și dizolva și să se creeze din nou. Și noi tocmai vedem că iarna se creează prin intermediul frigului și întunericului, în timp ce vara se creează cu ajutorul căldurii și luminii. Cu ajutorul științei spirituale, noi începem să vedem că ființele vii au o viață eternă. Acea viață eternă de asemenea se formează, din punct de vedere mental, ca ierni și veri mentale alternante, ceea ce respectiv înseamnă: lumină mentală în suflet și comportament și întuneric mental în suflet și comportament. Și omenirea tocmai în acest timp se află într-o astfel de iarnă mentală cosmică.
„Creatorul” din spatele creației are o viață eternă
Din cauză că în acest fel noi avem o viață eternă, viața noastră pământească de acum nu este, așa cum se presupune în mod obișnuit, singura viață fizică pe care noi am trăit-o sau o vom trăi. Ea este numai o verigă a unui lanț de vieți pământești anterior trăite și de viitoare vieți pe care le vom trăi.
Ceea ce vedem noi ca frig și tăcere a morții deci nu este o moarte adevărată sau tăcere. Ambele sunt create și sunt două forme de viață diferite. Dar există mai mult decât cele două forme de viață: vara și iarna. Există ceva, care trăiește vara și iarna. Ce este acel ”ceva”? – nu poate fi iarna sau vara, deoarece, așa cum am menționat, acestea sunt numai lucruri create. Și lucrurile create în niciun fel nu pot ”trăi”, la fel cum ele nu pot nici ”crea”. Există deci ceva care se situează deasupra lucrului creat. Acesta în niciun fel nu poate fi ceva altceva decât ”creatorul” însuși. Desigur, cum s-ar putea întâmpla o creare logică fără un creator gânditor și cunoscător? – Orice fel de creație, care nu este făcută să progreseze de către un creator cunoscător sau conștient în niciun fel nu poate alcătui o creație logică. Aceasta inevitabil ar deveni un haos. În ce fel ar putea avea loc o creație, dacă n-ar exista o inteligență, dacă n-ar exista o planificare, dacă n-ar exista ceva care ar conduce crearea? – Dar în ce fel ar putea exista o inteligență sau capacități creatoare, dacă ele n-ar fi chiar calități ale unui creator? Cine este deci acel creator? – Ei, la această întrebare nu este prea greu a răspunde, pentru că poate fi numai acel ”ceva”, pe care noi îl numim ”ființă vie”. Se află deci o ființă vie în spatele creării iernii și verii cu ajutorul naturii. Și este acea ființă, pe care toți oamenii din întreaga lume, fiecare în felul și ideile sale, l-au slăvit și adorat.
Iubirea este tonul de bază al universului
Dar de ce Dumnezeu creează acea iarnă, acea limitare a creației, astfel încât ea aproape lasă impresia că este lipsită de viață? – Oare acest lucru nu are chiar scopul de a arăta oamenilor că moartea nu există, și că viața în acest fel supraviețuiește oricărei forme de ceea ce noi numim ”moartea”? – Și oare nu tocmai acolo oamenii au teama lor cea mai mare? – Cea mai mare parte a oamenilor într-un grad înalt se tem de ”moarte”, care în credința multora înseamnă un sfârșit total al propriei lor trăiri a experienței vieții. Dacă ar fi așa, absolut n-ar fi vreun sens sau logică în faptul ca ființa fizică să aibă o astfel de viață fizică singulară. Totul ar fi un haos și lipsă de justețe. Da, existența fizică ar fi chiar un infern culminant în viața pământeană de acum a unor oameni, în timp ce alții ar avea un paradis luminos corespunzător în timpul vieții lor pământene fizice de acum. Cum ar putea fi acest lucru just sau o exprimare a absolut celei mai înalte iubiri? – Cine spune că viața trebuie să fie o exprimare a celei mai înalte iubiri dintre toate? – Total neglijând că omenirea a aflat, prin principiul eliberatorului lumii și a religiilor mondiale izvorite din aceasta, că Dumnezeu este iubire, și noi vom fi evolua până când de asemenea vom fi ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, o arată în toate felurile viața însăși, că iubirea este tonul de bază al universului. Acest lucru devine un fapt prin aceea că absolut toate procesele de creare ale naturii în rezultatul final sunt un folos și binecuvântare pentru toate ființele vii.
Oamenii nefiniți
Când oamenii nu înțeleg acest lucru, cauza este că ei judecă prea mult procesele de creație neterminate ale Divinității ca pe creații finite. Fiind imperfecte, acele creații nefinite, se înțelege că ele încă nu pot împlini țelul iubirii, pe care ele, conform intenției, îl vor împlini când vor fi terminate. Acelor creații nefinite aparține, de exemplu, crearea oamenilor pământeni. Că ei încă nu sunt terminați, se arată tocmai prin relația lor cu semenii. Oameni care se răzbună și urăsc, asasinează și ucid, calomniază și persecută pe aproapele său, devin invidioși și geloși, se supără și nu pot ierta, au gelozie profesională și înclină să trăiască din câștigul altora, sunt lipsiți de indulgență și brutali, vor să asuprească, să stăpânească și să comande altor oameni, sunt oameni nefiniți. Faptul că omenirea pământeană trăiește în acest fel în război, ucidere și distrugere a existenței fizice a altora este natural. Cei mai puternici în mare măsură trăiesc pe cheltuiala celor mai slabi.
Ce scop ar avea procesul evoluției, dacă ființele n-ar fi eterne?
Acel sfârșit al lumii sau stare de infern a oamenilor deci este o întrebare despre creere sau evoluție. Oare noi nu mai vedem că are loc o astfel de evoluție? – Unii oameni se apropie mai mult de marele țel, de a fi ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, decât alții. Putem să vedem că omenirea a evoluat de foarte jos, de la om-maimuță până la omul cultural modern. Ce scop ar avea această evoluție, dacă n-ar exista acele ființe care o trăiesc? – Dar pentru că sunt aceeași oameni, care trăiesc evoluția, reîncarnarea sau renașterea, aici în acest fel devine o realitate. Acea ”moarte”, pe care trebuie s-o treacă fiecare om, de fapt fiecare ființă, deci nu este o moarte adevărată sau absolută. Viața ființei este, la fel ca iarna și vara, un rezultat al creării în substanță sau materie. Organismul fizic al ființei este nimic altceva decât un fenomen creat. El absolut nu poate fi creatorul. El poate pieri, dar creatorul trăiește în continuare. El deci se poate naște din nou într-un organism creat și cu ajutorul acestuia el poate trăi în continuare în nivelul fizic, până când și acel organism este uzat, nefolositor. Atunci el poate iar să se nască într-un organism nou și așa mai departe până când el se va perfecționa, se va identifica cu tonul de bază al universului, iubirea, și prin aceasta va deveni ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.
”Împărăția lui Dumnezeu” sau ”împărăția cerului”
Ajungând la acea stare, omul nu va mai fi creator de întuneric și suferință pentru alți oameni, ci este sută la sută util și binecuvântare pentru ființele vii. O societate din astfel de oameni în mod natural poate crea numai o existență divină după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Și este acel regn mondial pe pământ, care se exprimă prin ”împărăția lui Dumnezeu” sau ”împărăția cerului”. Hristos a făcut aluzie la acel regn, spunând: ”Împărăția mea nu este din această lume”. Regnul divin amintit și astăzi nu este din această lume, cu toate că în multe feluri el crește tot mai mult în lumea fizică a omenirii. Este adevărat că în anumite domenii oamenii creează înghețul ucigaș și răceala, gheața și zăpada iernii mentale. Și în iarna fizică a naturii stăpânesc gheața și frigul și alte fenomene ucigașe, dar acest lucru nu poate împiedica să vină primăvara cu lumina sa solară, climatul călduros și însuflețitor. Și acel climat încălzitor și însuflețitor al primăverii, care în mod normal conduce viața în abundență de soare, lumină și căldură, este o restrălucire a radiației a tot îmbrățișătoare a Divinității.
Conștiința diabolică
La fel cum iernile fizice sunt numai provizorii, perioade întunecate scurte în viața fizică a oamenilor pământeni, tot așa și iarna mentală este o perioadă întunecată trecătoare, dar acolo este invers. În timp ce omul poate trăi 60-100 de ierni fizice în timpul unei vieți terestre, sunt necesare multe vieți terestre pentru a străbate cu succes sezonul de iarnă mentală. Deci este o astfel de epocă de iarnă, pe care o trăiește omenirea în prezent în forma acelei trăiri din ziua judecății sau sfârșitul lumii, cu războaiele ei mondiale, cu bombe atomice sau nucleare și alte mașini infernale. Acea iarnă mentală este atât de crudă, încât nu se poate numi ”animală”, deoarece metodele de ucidere și motivele animalelor sunt aproape microscopice în comparație cu capacitatea oamenilor în domeniul uciderii, distrugerii, provocării durerii și suferinței. Și în domeniul ”uman” pur conștiința oamenilor încă în multe privințe este numai microscopică în comparație cu capacitatea lor ”animală”. Și de aceea noi trebuie să exprimăm acea tehnică mentală desfășurată drept ”conștiință diabolică”. Oamenii deci în mare parte trăiesc într-o epocă a conștiinței diabolice. Acea epocă deci este un principiu al iernii cosmice, care de asemenea este trecătoare, cu toate că acest lucru trebuie privit din perspectivă cosmică.
Crăciunul este un semn cosmic de primăvară în timpul unei ierni cosmice
Că aceasta nu va mai dura mult, se poate vedea prin faptul că deja încep să se vadă multe semne ale primăverii, chiar începem a simți cum gheața și zăpada ei cedează în fața vânturilor primăvăratice care le topesc. Unul dintre acele vânturi de primăvară este acea lumină și căldură în inimi, care începe să lumineze în perioada întunecată a mijlocului de iarnă fizică și-i face pe oameni ca și cum ar auri lumea în timpul unei perioade scurte, pe care noi o numim zilele de sărbătoare ale Crăciunului. Milioane și milioane de lumini sunt aprinse și reflectă aurit și argintiu decorațiile colorate pâlpâitoare și pomii de Crăciun. Și este de asemenea o reflectare a acelei lumini primăvăratice a unui viitor regn văratic al luminii, care se reflectă în multele tone de pachete cu cadouri, scrisori și salutări amicale trimise din toate colțurile lumii creștine de pe întreg pământul către rude și prieteni. De asemenea este lumina încălzitoare de la Betlehem, pe care o simțim în toate acele multe aranjamente caritabile filantropice pentru cei care se află în mizerie și nefericire, în sărăcie și întuneric. Apropierea de Dumnezeu să fie simțită în mijlocul perioadei moarte a iernii. E ca și cum toți vor să fie buni în acea perioadă, mai ales în seara de Crăciun. Nimeni în timpul sfintei seri să nu rămână flămând și nici să înghețe de frig. Toți vor să fie cu toți.
Dar spiritul lui Dumnezeu se poate revela numai cu inima și intelectul. Deoarece există atât de multe inimi, care în perioada Crăciunului fac să strălucească lumina lor cosmică și astfel să lumineze în întuneric prin capacitatea lor de iubire incipientă, ele combinate devin parcă o iluminație cosmică luminoasă. Prin acea iluminație cosmică sau atmosferă de iubire ființele cerești pot veni mai aproape de pământ și în mulțimi mai mari decât de obicei se întâmplă în celelalte zile cenușii. Și o astfel de mulțime de îngeri cerească au trăit-o păstorii săraci pe câmpurile de lângă Betlehem. Aici era puritate în inimi și acel sentiment al spiritului lui Dumnezeu, care a arătat păstorilor săraci ființele cerești și li s-a făcut cunoscut mesajul divin despre pacea mondială și marele favor divin față de oameni, marea vară cosmică sau împărăția lui Dumnezeu, care va veni către oameni.
Fiecare om, care are iubire față de aproapele său în inima și conștiința lui, este o candelă de Crăciun divină în iarna cosmică
Și astfel fiecare, care simte iubire din inimă față de aproapele său și vrea să creeze un Crăciun vesel în inima lui, este o candelă de Crăciun aprinsă de Dumnezeu pentru acel aproapele. Principiul multor milioane de candele de Crăciun strălucitoare cu reflectarea lor de aur și decorațiuni argintii sau ornamente pâlpâitoare în întunericul nopții de iarnă este un dar către cer. Ele sunt un simbol divin al țelului lui Dumnezeu pentru omenire. Fiecare candelă de Crăciun aprinsă este un simbol al luminii. La fel cum candelele de Crăciun fizice aprinse ajută la iluminarea și sărbătorirea vieții oamenilor interior și exterior, pe străzi și în piețe, în locuri de muncă și în cămine, sub pomi de Crăciun și în alt loc în jurul nostru în întunericul iernii, tot la fel fiecare om, care are iubire pentru aproapele atât în inimă cât și în intelect, este o candelă de Crăciun aprinsă de Dumnezeu în această iarnă cosmică, în aceste timpuri de sfârșit de lume, în care trăiește în prezent omenirea.
Vocea lui Dumnezeu către omenirea de astăzi
Și este acea lumină cerească în inimile care împlinesc promisiunea îngerilor despre pace pe pământ și favoarea divină rezultantă din ea pentru oameni. Și la fel cum candelele de Crăciun aprinse ale oamenilor apar în număr foarte mare, luminând și însuflețind viețile lor fizice în timpul întunericului de iarnă, tot la fel fiecare om aparte să se străduiască pe pământ să aprindă focul iubirii sale și precum o candelă de Crăciun a Divinității să strălucească și să radieze lumina și căldura din inima sa asupra tuturor și a toate. Acel divin izvor luminos de iubire, acea iluminare cerească, care va radia atunci omenirea unită, este nașterea împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Și în acest fel vocea lui Dumnezeu răsună astăzi către omenire: ”Nu prin mulțimea războaielor și nu prin forță, ci prin radierea chipului meu în căldura inimilor voastre a tuturor și în toate voi veți vedea războiul ruinându-se și strălucirea soarelui păcii luminând și încălzind înaintea piciorului vostru. Deoarece pentru cel care are radierea feței mele în inima și intelectul său, în mintea și comportamentul său, nu există intuneric. Totul este lumină, totul este iubire, totul este bucurie.”
(Traducere în esperanto: Jens Stengaard Larsen. Din cartea nr. 14-C ”Crearea conștiinței”
Comentariul introductiv și traducerea din esperanto în limba română: Mihai Trifoi)
Mihai Trifoi
Sursa foto: https://ziarullumina.ro/
